Iata ca m-am facut baiat constiincios si nu mai lenevesc cu saptamanile dupa ce revin din calatorii – de data asta m-am apucat de treaba de a doua zi de la intoarcere. Semn de maturizare, oare?

Pentru cei care au aterizat accidental aici – vorbesc de cea mai recenta escapada prin Europa, si anume a doua “descalecare” in Praga. Prima a avut loc cu ceva mai mult de sase luni in urma, cand pietrele pocneau la foc continuu din cauza celor –22 de grade aratate mai mereu de termometru – lucru care nu ne-a impiedicat sa ne indragostim instantaneu de oras si sa promitem ca ne vom intoarce aici si vara. Opt luni mai tarziu, dupa o plimbare calduta prin Barcelona, am ajuns la concluzia ca nu ne mai place deloc tara noastra si preferam sa grabim putin “deadline”-ul promisiunii.

Nu va speriati, nu va voi povesti despre Castelul din Praga, Sinagoga Veche-Noua sau Muzeul de Istorie al orasului. Nu le-am vazut nici de data asta decat din exterior, cu toate ca am trecut pe langa ele zi de zi – si nici nu ne-a tentat vreo secunda sa intram in vreunul.
Eram chiar pe cale sa scriu ca ne-am plimbat relaxat si n-am alergat dupa obiective “standard” – dar asta n-ar fi fost in totalitate adevarat. Aceasta parte I a “povestii” Praga este mai degraba despre tentativa de a fi turisti intr-un oras in care ne-am simtit intotdeauna ca acasa.

Despre ce vorbesc…? Practic, de data asta am venit cu un plan pus mult mai bine la punct decat in iarna (harta, locuri de vazut, s.a.m.d.) – pe principiul “Daca tot e frumos afara, n-avem nici un motiv sa ne mai ascundem in pub-uri si restaurante”.

Imi amintesc ca eram curios inainte de aterizare daca orasul imi va mai lasa aceeasi impresie ca atunci cand acoperisurile erau “invelite” de un strat de zapada (aparent, una din putinele care au fost vazute in ultimii ani acolo). Deloc surprinzator, prima impresie a fost absolut aceeasi.

Prima oprire nu avea cum sa fie alta decat Karluv Most (Charles Bridge), “furnicarul” central al orasului vechi – nu neaparat din superstitie sau doar ca sa ne amuzam, dar acesta a fost “punctul zero” si al primei vizite in oras. Caldura a influentat serios ritmul podului, de data asta fiind mult mai greu sa-ti croiesti o “partie” printre sutele de oameni de pe el. Un fel de Rambla de Cehia.

Nu l-am traversat. Ne-am invartit putin pe el, apoi am facut cale intoarsa si am preferat sa il trecem pe cel de mai la nord – Manesuv Most. Aici erau doar o mana de oameni si puteam merge relaxati.
Imediat langa capatul vestic al acestuia incepe Cihelna, o strada parca uitata de turisti. Langa pontonul de minivaporase exista o curte interioara pe care pun pariu ca orice turist “standard” o va rata – ei bine, acesta a fost locul de plecare al “maratonului dupa pitici”, dupa cum veti vedea.

Ne-am “salutat” cu David Cerny pentru prima data aici – ai lui “pisatori” captau intreaga atentie a putinilor trecatori din gradina. Se pare ca statuile au un mecanism prin care, daca trimiti un SMS la un anumit numar (trecut langa ele), ele il vor “scrie” pe apa (ghiciti voi cum!).
N-am incercat, deci nu pot confirma asta.

La o aruncatura de bat de Cihelna incepe o alta perla ascunsa a orasului, si anume Insula Kampa. Un cartier intreg scufundat sub un brat al Vltavei, fosta zona populata cu saraci.
Povestile spun ca, in trecut, Vltava era mult mai agitata, revarsarile acesteia inundand efectiv casele localnicilor de aici si acoperind totul cu mizerie si mal – motiv pentru care nimeni nu venea aici de placere. Acum locul aduce usor cu Venetia, si mai toate vaporasele fac un ocol prin Kampa.

A fost o reala placere sa ajungem accidental intr-un parc de langa “insula”, unde piticii lui Cerny isi facusera loc de joaca – am stat la taclale cu ei putin, am luat loc pe picioarele lor si am prins puteri sa rezistam mersului pe omniprezenta piatra cubica a orasului…

De aici, drumul ne-a dus catre dealul Petrin, via funicular, pana in varf – acolo unde troneaza varianta ceha a Turnului Eiffel. Chiar daca acesta e mult mai mic fata de originalul francez, cehii au avut simtul umorului si l-au urcat pe deal – ceea ce il pozitioneaza cu 2m mai sus (fata de nivelul marii) in comparatie cu “fratiorul” cel mare.

De fapt, “troneaza” e un mod foarte romantat de a exprima realitatea. Mai corect ar fi “danseaza”, pentru ca, odata ajunsi in varful lui, am descoperit cu groaza ca are un balans considerabil. Nu a fost motiv de prea mare panica – totusi, are 130 de ani de existenta.
Peisajul este de-a dreptul uimitor – sunt de parere ca e si cel mai bun loc pentru a vedea intregul oras, fara obstacole sau alte probleme.

Nu cred ca v-am povestit pana acum despre frica mea de inaltime – de vreo cinci-sase ani am primit-o cadou (nu stiu de la cine, dar – daca aflu, ii rup picioarele), si ma incapatanez cu stoicism sa o inving. Nu stiu cum se face, dar aceasta fobie nu se impaca deloc bine cu pasiunea pentru fotografii panoramice (de la mare inaltime, de obicei).
De data asta am facut cunostinta cu frica in cea mai pura forma – am urcat cu liftul, dar a fost nevoie sa coboram pe scari (singura varianta), si pe intreaga durata a coborarii am privit catre pamant (eram fortat de unghi). Nu mai e nevoie sa va spun ca imi venea sa sarut asfaltul atunci cand am ajuns jos. Mission failed.

Next stop: Turnul Zizkov, cea mai odioasa dintre odioasele constructii ale comunistilor. Legendele spun ca a fost construit pentru a bruia transmisiile radio occidentale care razbateau pana in Praga – personal, imi vine greu sa cred asta (n-ar face rusii asa ceva, saracii ).

Constructia e… bizara, dar sunt bland in exprimare. Nu are nici cea mai mica legatura cu arhitectura cartierului (nici cu Zizkov, nici cu Vinohrady), pur si simplu e “din alt film”, unul facut de un grandoman. Evident ca asta nu ne-a putut opri sa il escaladam, nu inainte de a le striga piticilor de pe exterior cateva incurajari (hai ca poti, hai ca mai e putin pana in varf). Made by David Cerny, evident.

De sus, privelistea e doar OK. Totul e sigilat, ascuns in spatele geamurilor groase (motiv pentru care toate pozele facute din turn sunt inutilizabile, fiind pline de reflexii si ras-reflexii). Imi inchipui ca aerul ar fi putin cam tare la 100m altitudine, dar chiar si asa…

Cladirea Dansatoare (Fred & Ginger, pe numele ei de alint) ne astepta in continuare pe malul Vltavei – doar alegerea gresita a orei ne-a oprit din tentativa de escaladare (restaurantul din varf e deschis doar intre orele 18:00-20:00), iar Turnul Pulberariei (Prasna Brana) a parut mult prea banal pentru a merita macar efortul.
Am intrat pana si in biserica din Piata Veche (cea cu ceasul) – habar n-am cum se numea, tot ce voiam e sa ajung in cel mai de sus punct al ei. Dezamagire – aici oamenii veneau sa se roage, nu sa urce in turn. Mission failed din nou.

O pata de culoare noua – poate n-am vazut-o ultima data, poate e mai recenta de atat: in Piata Kafka de langa Ceas e un monument facut doar din chei. Oamenii venisera ca la urs, multi furau ca-n codru din “material” – cert e ca e ceva cum nu prea am mai vazut. Socant – nu e semnata de Cerny!

Mici opriri care nu merita decat o mentiune: House of the Black Madonna (mult mai putin impresionanta decat in fotografii), Cartierul Evreiesc (Josefov) – din mai multe motive decat pot scrie aici, Casa Municipala (Obecny Dum, langa Turnul Pulberariei) si Klementinium-ul.
Probabil ca am trecut pe langa multe altele, dar nu le-am recunoscut.

Dupa care… s-a cam rupt filmul. Eram la “vanatoare” de vreo 3 zile, stiam – fara sa vrem – pe de rost statiile de metrou si liniile de tramvai, dar ceva lipsea. Ratasem tocmai acel ceva care ne placuse atat de tare data trecuta, starea de relaxare activa data de aerul orasului – si ne-am oprit.

Cam atat pentru moment – continuarea in partea a II-a.

Am revenit de pe varful norilor, aducand ploaia cu noi (pentru ca in Praga a plouat si a fost nor mai mereu, dar asta nu ne-a deranjat vreun pic), dar n-am reusit sa imi raspund la niste intrebari de-a dreptul elementare.

L-am intrebat chiar si pe unul dintre piticii din Kampa, si mi-a zambit amar. Trebuia sa mai petrec o viata langa el pentru a putea macar sa inteleg de ce lucrurile se intampla asa…

De ce oamenii zambesc cand treci pe langa ei?
De ce se aliniaza toti pe partea dreapta a scarilor, lasand stanga pentru cei grabiti?
De ce isi respecta toti munca si te ajuta fara sa ceara bani sau alte atentii?
De ce norii negri nu ii sperie si fiecare isi vede de drumul propriu?
De ce ploaia nu aduce noroi, ci doar racoare si aer curat?
De ce prefera calea corecta, in locul uneia mai scurte si mai usoare?

Doar atat am reusit sa rostesc, si apoi piticul s-a transformat in piatra – nu inainte de a ma ruga sa deschid ochii mult mai larg si sa incerc sa imi petrec mai mult timp intre ei, cei care au reusit – poate chiar sa devin unul dintre ei, atunci cand le voi semana suficient…

Iarna trecuta ne-am vazut implinit doar o jumatate de vis – am vazut Praga, dar am fi vrut sa ramanem acolo. Acum (la inceputul saptamanii viitoare, de fapt) ne intoarcem acolo pentru a trai cea de-a doua jumatate si – cine stie? – sa ramanem acolo, pe malul Vltavei, unde sufletele noastre s-au simtit in sfarsit “acasa”.

Intre timp, il las pe Zachary sa va plimbe pe muzica mea preferata…

Cat despre blog… sper ca acolo imi voi regasi inspiratia si dorinta de a mai scrie, indiferent de locul unde o voi face. Acum nu sunt capabil de mai mult de doua randuri, din pacate.

E august. In cazul in care asta nu va spune mare lucru, va anunt ca e luna care ma ademeneste cel mai mult sa ma relaxez, sa devin parte din caldura din jurul meu, sa uit de bani, probleme si obligatii – si sa ma simt bine. Just like that, fara dezavantaje.

Despre ce naiba vorbesc? Pai… despre un sezlong, mult soare si o bautura extrem de rece – si nimic mai mult. Si ganduri care fug catre locurile unde doresc sa ajung (si de unde nu e deloc obligatoriu sa imi doresc sa ma intorc). Like…

1) Jamaica. Pentru ca, in fond, nici un alt loc din lume nu ma face sa ma simt mai bine decat plaja. Atata timp cat simt nisipul sub talpi si ritmurile de raggae in urechi, nu are cum sa fie decat raiul meu.

2) China, pentru care nici n-ar trebui sa scriu un motiv – pur si simplu pentru ca ar fi, dupa parerea mea, o calatorie care mi-ar putea schimba definitiv viata.
Vreau sa ma plimb pe Marele Zid, sa ma pierd pe hutong-urile din Beijing, prin Orasul Interzis sau, pur si simplu, sa privesc furnicarul orasului… dar, mai ales, vreau sa am minim o luna sa vad tot ce inseamna aceasta uriasa tara.

3) Japonia – tot Asia, dar cu totul alt stil de viata.
Vreau sa vad o primavara acolo, la sarbatoarea infloririi ciresilor, sa simt cum e sa te plimbi printr-un oras ca Tokyo (poate cea mai mare curiozitate a mea) si sa vad lumea de la fereastra etajului 100. Si… last, but not least, vreau sa pasesc pe insula Hashima (sau Gunkanjima), ca un exercitiu a ceea ce inseamna pustietatea. Sau sa incerc o plimbare morbida prin Aokigahara…

4) Franta. Pentru ca, oricat de mult as uri poporul si limba lor, gandul ca exista niste orase mai boeme decat Praga ma fac sa imi pregatesc deja un rucsac.
Da, probabil ca mi-ar placea sa ma plimb prin Paris, printre milioane de alti turisti aflati in cautarea acelui ceva imposibil de descris in cuvinte.
Fuck that, am fost si voi fi mereu un romantic incurabil – cand vine vorba de plimbari pe stradute inguste si dulciuri mancate la restaurante ca cel din prima poza, I’m taken. Deci… Franta e in lista, chit ca e vorba de Paris sau… sa zicem, Riquewihr.

5) Italia – in mare parte pentru ca exista un loc magic acolo, numit Cinque Terre.
Sigur ca nu m-ar deranja sa ma prefac ca sunt un snob si sa colind magazinele din Milano, dar… in marea parte a timpului, mi-ar placea sa stau pe malul Mediteranei si sa mananc cel mai bun peste din lume (asa cum este supranumit cel facut acolo), in timp ce admir apusul soarelui…

Well, my friends (cum zice povestea), portia mea de visare va lua o scurta pauza. As fi scris vreo 25 de tari in care vreau sa ajung, fiecare cu povestea ei, dar prefer sa fac asta in pasi mici, sa nu raman visator chiar toata viata.

Pareri…?

Se putea, oare, sa nu existe o a patra parte a “epopeei” Barcelona? Evident ca nu. Pentru ca, dupa ce v-am plimbat prin parcuri, muzee si gradini, v-am hranit cu tot ce traieste in Marea Mediterana, ultima oprire n-avea cum sa fie alta decat uriasul Camp Nou.

Nota explicativa – aceasta ultima “vizita” n-a fost una intamplatoare, chiar din contra: data aleasa pentru vacanta a fost decisa de ultimul meci al La Liga 2009-2010, impotriva celor de la Real Valladolid. Am avut un “feeling deep inside” ca totul se va decide atunci, inca din martie (cand am rezervat calatoria). So…

Prima oprire? Nu, nu meciul… mai erau cinci zile pana atunci, si eu fierbeam de curiozitate – voiam sa vad fiecare centimetru din stadion. Am fost, inca din copilarie, atras ca un magnet de acest club, si nu aveam de gand sa las vizita pentru sfarsitul vacantei.

Asadar – prima oprire? Vizita oficiala a stadionului, but of course…
Pentru 17.5 EUR/persoana, ne-am plimbat de capul nostru prin intreg stadionul – am vazut vestiarele, mini-capela unde se roaga jucatorii, sala de conferinte, dusurile echipei, apoi am luat loc pe faimosul loc nr.10 (de unde vede meciul presedintele clubului). De aici, am coborat pana langa gazon, ne-am facut o tona de poze in toate ipostazele posibile, apoi am urcat la masa presei, sus de tot.
A urmat un tur al muzeului clubului, printre zeci de trofee, tricouri legendare si pereti tapetati cu premiile primite de club in decursul a celor peste 100 de ani de existenta, am luat loc in sala de proiectie unde se derulau mii de imagini din meciurile Barcei… si, intr-un final, am ajuns – rupti de oboseala – la iesirea din stadion, ultima oprire a turului fiind chiar magazinul oficial.

Mi s-a parut un truc foarte ingenios – scarile rulante duc direct la subsolul magazinului, fiind necesar sa treci printre toate produsele de acolo pentru a “scapa”. Eu n-am reusit prea usor (previzibil, nu?), am avut nevoie de un tricou personalizat care sa imi aminteasca de vizita.
Sa nu va inchipuiti ca personalizarea a fost o activitate “floare la ureche” – eu am avut proasta inspiratie sa imi fac tricoul in seara de dinaintea meciului, si am stat la o coada incredibila – practic, un intreg etaj al magazinului astepta in spatele meu (pentru ca eu am avut doar vreo 50 de oameni inainte:D). Sfat – daca vreti asa ceva, veniti de dimineata, in cursul saptamanii, si va fi liber.

Intr-un final a venit si ziua de duminica – si, evident, orasul fierbea de nerabdare. Am ajuns la stadion cu aproximativ 45 de minute inainte de meci, intr-un autocar plin de turisti germani.
Dupa cum eram obisnuit din minunata Romania, la un meci de o asemenea importanta ar fi fost nevoie de vreo 2 ore ca sa intre toata lumea – va puteti imagina ce soc am avut atunci cand i-am vazut pe toti 100 000 de spectatori (poate chiar mai multi) stand linistiti pe gazonul parcului de langa stadion, sau la terasa, parca fara vreo intentie sa prinda meciul inca de la inceput.

Portile de acces erau in continuare incuiate, si ceasul ne arata ca mai avem cam jumatate de ora la dispozitie. Era un feeling de genul “N-au cum sa intre atatia oameni in stadion in doar 30 de minute, fie murim sufocati – fie pierdem inceputul meciului”. Nimic mai fals – vreau sa va spun ca, in 10 minute, eram deja pe scaunele noastre si beam o cafea.

Detaliile “supriza” erau in spatele primului rand de porti… stadionul are 101 intrari, fiecare dintre ele avand 3 sau 4 nivele, care – la randul lor – duc catre sectoarele din tribuna. Nu imbulzeala, nu stres si alergatura pe scari si, mai ales, nu gardieni nesimtiti si perchezitii corporale la intrarea in stadion.
Din contra, intrarea se face relaxat, fara nici un fel de control (in afara cititorului de coduri de bare al biletelor), exista zeci de magazine de bauturi si mancare chiar inainte de intrarea in stadion.

My friends, a fost o placere sa descopar ca spaniolii n-au auzit de bisnita. O cafea costa la fel de mult la magazinele de langa stadion ca la orice chiosc amarat din oras, mancarea la fel (chiar daca nu sunt prea variate sortimentele… dar aici sunt deja fitos ), ba chiar si berea si racoritoarele aduse de personalul stadionului pana la scaun mi s-au parut decente ca pret.
Da, ati citit bine – e vorba de bere. Pentru ca aici nu sunt “cazuri bricheta” sau huligani care vin sa se bata cu jandarmii, ci doar oameni care vor sa vada un meci.
Mi-a facut placere sa vad familii intregi venite la meci (copii, parinti si nepoti) – oameni care, probabil, fac parte din socios (suporteri cotizanti) inca de la formarea clubului. De luat lectii…

Trebuie sa recunosc ca stadionul mi s-a parut cam mic la inceput – era gol si, sincer, nu parea deloc ca poate gazdui 90 000 de spectatori. Dar, atunci cand meciul a inceput si tribunele au devenit ticsite de spectatori (marea majoritate intrand in stadion cu 5 minute inainte), senzatia a fost ca suntem intr-un ocean, nu intr-un stadion.

Ce s-a intamplat pe gazon a cazut in plan secundar – da, echipa a batut cu 4-0, am cantat pana am ragusit amandoi, am dansat cand fluierul final a adus echipei un nou titlu de campioni… dar astea sunt simple detalii. Sa fii acolo, intre atatia oameni, a fost o experienta unica.

Finalul meciului a adus, pe langa trofeul campionilor si baia in sampanie a echipei, un show excelent de artificii. As fi facut mai multe poze ale momentului, dar a fost genul de experienta care trebuie vazuta pe viu. La final, cand ceasul trecuse de miezul noptii, ne-am indreptat spre iesire – obositi si inca impresionati, fredonand pana la hotel cantecul oficial al clubului.

Dragi cititori, va anunt ca povestea Barcelonei, editia 2010, se incheie aici. Sper ca nu v-am plictisit prea tare cu atatea paranteze si detalii si, mai mult, sper ca am avut si eu un merit, cat de mic, in cazul in care v-ati hotarat sa vedeti acest magnific oras.

Cat despre noi – cu siguranta vom mai reveni, fiind absolut necesar sa vedem si un Barcelona – Real. Dupa ce am convertit-o pe Claudia intr-un fan blaugrana (nu calcase in viata ei pe un stadion si, la final, canta mai tare decat mine), viitorul suna bine .

Si, daca tot veni vorba de cantecul echipei, va las in compania lui:

Tot el camp
és un clam
som la gent blaugrana
Tant se val d’on venim
si del sud o del nord
ara estem d’acord, ara estem d’acord,
una bandera ens agermana.
Blaugrana al vent
un crit valent
tenim un nom el sap tothom:
Barça, Barça, Baaarça!
Jugadors, seguidors,
tots units fem força.
Son molt anys plens d’afanys,
son molts gols que hem cridat
i s’ha demostrat, i s’ha demostrat,
que mai ningu no ens podrà torcer.
Blaugrana al vent
un crit valent
tenim un nom el sap tothom:
Barça, Barça, Baaarça!

Intamplator am dat peste pozele facute in (singura) vizita din Budapesta, din apropierea Craciunului trecut. Ne intorceam din Praga si am preferat sa dormim o noapte aici.

Cat despre oras… am fost cam dezamagiti. Poate pentru ca ne-a fost laudat de prea multa lume sau poate pentru ca am ajuns aici dupa excelenta experienta din Praga… cert e ca impresia lasata de Budapesta a fost apropiata Bucuresti (mai mare si mai curat, totusi), nimic mai mult.
Mi-a placut mancarea, dar mi-au displacut trotuarele (pline de zapada si noroi, ca la noi) si metroul (foaaaarte vechi si lasat in paragina). Aeroportul e OK, totusi.

Probabil ca vom mai veni aici, dar nu foarte curand – si in nici un caz iarna.

Dupa episodul Praga, banuiesc ca stiati ca n-avea cum sa lipseasca un articol despre bunatatile pe care le-am mancat si baut in Barcelona. Si asta pentru ca experientele noi culinare reprezinta poate chiar factorul decisiv in alegerea destinatiei

Nota explicativa: pana la momentul respectiv, nu mi-a placut niciodata pestele – indiferent de forma in care era preparat. Deviza vacantei a fost clasicul “Hope for the best, but expect the worst”.

Primul contact cu bucataria catalana a avut loc chiar dupa ce am aterizat. Ratasem masa de pranz la hotel (am intarziat mai mult decat era planificat) si ne-am indreptat absolut flamanzi catre una dintre terasele din apropierea Passeig de Gracia.
Am ales “la piece de resistence” a ceea ce inseamna mancare in Spania, chiar daca nu e o mancare propriu-zisa catalana – Paella. Se spune ca cea mai buna paella o poti manca in Valencia, orasul care a inventat felul asta de mancare…
Practic, Paella este orez (un soi special, mai elastic pentru a nu se “dezintegra” in urma prepararii) cu fructe de mare, decorat cu scoici si creveti – gatit intr-un vas special, o tigaie de doua persoane.

Mie mi-a placut la nebunie, carnea de creveti devenind imediat o preferata – dulce si frageda, o adevarata placere. Cealalta jumatate a familiei a fost mai putin impresionata de combinatia orez-fructe de mare – dar asta e o chestie mai degraba “de gustibus” Eu recomand.

O a doua experienta excelenta a fost tot pe Passeig de Gracia (strada care gazduieste faimoasele Casa Batlo si La Pedrera ale lui Gaudi) – la restaurantul Navarro.
Practic, eram in centrul centrului si ne asteptam la un loc de fite, cu preturi mari – in schimb, am dat de o atmosfera super-relaxata si mancare extrem de gustoasa la preturi… decente. Decent in Barcelona inseamna cam 10-15E/fel de mancare, ca sa fie clar.

Bufetul suedez de la hotel ne-a oferit peste in, zic eu, 1000 de moduri de preparare. Mi-a placut ca au mers pe bucatarie traditionala, nu pe balarii gen “meniu european”, precum turcii.
Mic inventar: scoici la cuptor, scoici salata (excelente, preparate cu otet/lamaie – nu mai sunt deloc gretoase), creveti – preferatii mei – in toate formele posibile, ansoa – inca un instant-favorite, salata de mini-caracatite, crabi, alaturi de obisnuitii pesti pane, prajiti sau facuti gratar.
Fara sa exagerez, n-am reusit sa gasesc un fel de mancare/soi de “creatura” marina care sa nu imi placa – poate doar scoicile mi-au creat usoare probleme, in sensul ca cele mari, facute la cuptor, mi s-au parut putin cam gretoase – fiind absolut necesara multa lamaie si o salata acra.

Piata Boqueria a devenit instantaneu locul meu preferat din oras – in afara de fructele incredibil de gustoase de peste tot, fresh-urile proaspete ne-au facut sa trecem pe acolo si de 4-5 ori pe zi, de fiecare data cand ni se facea sete. Am incercat noutati gen fruct de cactus sau fructul pasiunii, dar si cele normale (nuca de cocos, mango, etc) erau la fel de bune.
Mi s-a parut excelent ca orasul isi protejeaza micii comercianti, nu marii producatori/distribuitori – am vazut doar doua Carrefour-uri (unul chiar pe Rambla, langa Boqueria, si unul langa aeroport), in rest doar mici “tarabe” sau magazine gen bacanie/macelarie/pescarie – peste tot cu produse super proaspete. Nu pesti congelati la kilogram, ci pesti/crabi/etc inca vii, abia pescuiti.

Cele mai “apetisante” restaurante ni s-au parut chiar cele din piata – nu va imaginati niste bodegi, ca in minunata Romania, ci niste locuri unde se mananca la bar (doar vreo doua aveau si cateva masute traditionale), mancarea fiind preparata chiar in fata clientilor – am vazut zeci de farfurii cu delicatese maritime inca aburinde. Evident ca n-am avut nici o sansa sa prindem loc vreodata la un astfel de restaurant (mai ales la Pinotxo, unde se spune ca patronul-bucatar de vreo 90 de ani face cea mai buna mancare din toata Barcelona), fiecare fiind ticsit de clienti la orice ora din zi.

Tot in Boqueria am gasit magazinele de “bunatati” – trufe, bomboane, jeleuri, fructe confiate, alune, fistic – totul la discretie. La majoritatea “tarabelor” de genul asta preturile erau fixe – gen 5-6E/100g, indiferent ce alegi – ne-am facut un cocktail de bomboane si au fost bune toate.

Sangria a fost un hit mai mult in jumatatea feminina, spre deosebire de paella
Pentru mine n-a fost o noutate, bausem deja in Romania si, in plus, nu am fost niciodata prea impresionat de vinurile dulci sau demidulci. “Ambalarea”, in schimb, mi s-a parut de mare efect – indiferent de restaurant, sangria nu se comanda la pahar – ci la ulcica (masura care “duce” 4-5 pahare, daca tin minte exact).
Berea San Miguel, care e – din cate stiu eu – singura bere spaniola, e OK, fara a iesi in vreun fel in evidenta. Singura problema e ca nu prea merge bauta dupa atata peste, am preferat vin sau sucuri.

Cat despre restaurantele pe unde ne-am perindat – in afara de Navarro, despre care v-am spus deja mai devreme, am descoperit doua “hidden gems” – cel din cetatea de pe varful Montjuic-ului (care, total surprinzator, a fost cel mai ieftin din intreg orasul – orice combinatie de supa+fel principal+salata+desert+bautura costand doar 10E – si mancarea e foarte buna, in ciuda pretului), si Organic – restaurant vegetarian, care e si in Boqueria, dar si pe strazile de langa Raval. La acesta din urma am fost noi si ne-a placut foarte mult tot ce am mancat acolo (e tot de tip bufet, parca tot 10E costa meniul cu 3 feluri, dar fara bautura).
Evident ca ne-am mai oprit la o gramada de alte terase sau restaurante, am mancat si faimoasele tapas ale lor (gustari), omleta catalana (cu cartof in ea si asortata cu Pa amb tomàquet, paine unsa cu ulei de masline si sos de rosii) sau crema catalana, dar am mai fi avut nevoie de inca vreo luna si 3000E pentru a incerca tot ce era pe meniurile din oras (melcii, de exemplu ).

Nu cred ca exista vreun “pofticios” din lumea asta care sa nu se simta bine in Barcelona – oricat de pretentios ai fi, exista atatea bunatati acolo incat nu iti vei mai dori sa pleci. Chiar daca cea mai buna mancare de pana acum mi s-a parut cea din Cehia, faptul ca am invatat sa mananc peste pe malul Mediteranei ma face sa va recomand din plin acest oras. Pofta mare!

Spre surprinderea marelui public chiar exista o a doua parte pentru postul despre prima vacanta in Barcelona… chiar daca a trecut mai bine de o luna de cand ne-am intors de acolo. My bad.

Sa incepem cu inceputul… v-am zis deja despre “pulsul” orasului, despre cum e sa te plimbi pe strazile-furnicar din oras. Acum e timpul sa va arat si fata mai putin cunoscuta, cea care se ascunde in spatele zidurilor sau ale portilor. Muzee & stuff, adica. Dar nu fugiti, ca nu e chiar asa de plicticos.

Primul loc pe care n-aveti voie sa il ratati in Barcelona (si aici nu exagerez absolut deloc) este Muzeul de Stiinta (Cosmo Caixa, pe numele lui “local”). Repet, nu exagerez – pentru mine a fost cel mai interesant loc in care am fost vreodata.
Situat in cartierul de lux de la poalele dealului Tibidabo (unde casele par mai degraba conace), Cosmo Caixa este foarte ascuns de ochii turistilor – poti trece extrem de usor pe langa el fara a-l observa. Este construit pe marginea unui deal, nivelele fiind numerotate negativ (intrarea se face pe la parter, in varful dealului, toate celelalte etaje fiind “in jos”).

Pozele de mai sus sunt din diferitele camere ale acestuia – atractia principala este uriasa camera in care este recreata la scara reala padurea tropicala. I shit you not, te plimbi printre pomi de 15-20m inaltime, intr-un aer in care efectiv te scurgi din cauza umiditatii, poti privi din interiorul unei uriase scorburi de copac pestii (printre care si piranha, parca) si serpii care traiesc acolo. Si nu, nu sunt ingraditi in vreun fel (in afara unui Boa, din motive obiective), ci traiesc in acea camera fara a sti ca sunt intr-un muzeu. N-am fost in adevarata padure tropicala, dar aici mi s-a parut fenomenal.

A doua “piece de resistence” este Planetarium-ul. A fost din nou o “prima data”, am fost la show-ul care “povestea” crearea universului (Big Bang), ajungand de la simple constelatii pana la elemente ce tin de astrologie (de exemplu explicatia pentru denumirile zodiilor). Totul a fost organizat perfect, proiectia pe tavanul semisferic dandu-mi, pentru a cata oara in acea saptamana?, impresia ca am din nou 10 ani. Totul a fost tradus cu ajutorul unor mini-walkman-uri, evident.

Scara principala dintre nivele (pentru ca exista si lifturi si multe scari secundare) este construita in jurul unui copac urias, la fiecare jumatate de etaj existand sectiuni in acesta si explicatii pentru fiecare strat din scoarta lui.
Exista mai multe sali de proiectie (scurt metraje sau filme educationale, dupa caz), un al doilea planetariu mai restrans, intregi schelete de dinozauri chiar pe holurile dintre sali, restaurant si terasa, doua gradini  si, printre alte lucruri pe care nu le-am mai tinut minte, un intreg etaj care ar putea fi usor numit Etajul Fizicii.

Aici avem, practic, exemple pentru fiecare lege a fizicii de care ne-am lovit vreodata – inductie, magnetism, fenomene optice, sonore (cu casti pentru a intelege exact), iluzionism… totul este acolo pentru cei care vor sa inteleaga de ce se intampla respectivul fenomen – si mai ales e interactiv. Locul e absolut urias si iti poti petrece acolo si o zi intreaga fara sa le vezi pe toate. In plus, intr-una dintre margini, langa camera padurii tropicale de care v-am povestit la inceput, exista niste panouri uriase care contin fie evolutia tuturor animalelor (atat cronologic, cat si din punct de vedere a speciilor), fie a plantelor.

Cat costa intrarea la un asemenea muzeu? Pai… 2E pentru muzeu si 1,5E pentru Planetarium (si elevii, studentii si pensionarii au 1E reducere). Repet, n-aveti voie sa il ratati, mai ales la un asa pret.

Doua scurte opriri pentru o dupa amiaza ar fi Muzeul Maritim (Museu Maritim) si Aquarium (L’Aquarium de Barcelona), aflate amandoua la distanta de 3-400m de Drassanes (statie de metrou).

Muzeul Maritim este destul de mic – practic are doua-trei sali cu machete de vapoare sau exemple de componente ale vapoarelor la scara reala si reprezentari ale porturilor din lume in anumite perioade, o sala mai mare in care e un model full-size al unui vapor din antichitate (nu stiu daca e real, nu scria pe nicaieri) si o sala de lectura, cu extrem de multe materiale din domeniu. In ultima n-am intrat.

Aquarium-ul, un loc extrem de mediatizat, este OK pentru pierdut 2-3 ore – practic, aici poti vedea orice peste care exista sau a existat vreodata (cel putin, asta a fost impresia), dar mai ales poti hoinari in jurul sau chiar prin interiorul culoarelor construite intr-un acvariu gigant. Aici sunt si multi rechini – motiv pentru care exista sportul extrem al locului: sa faci scuba-diving printre ei. Eu n-am indraznit
Mi s-a parut foarte interesant ca fiecare specie avea descriere extinsa in dreptul acvariului, nefiind niste simple exponate din care vizitatorii sa nu inteleaga nimic.

Biletul la Muzeul Maritim este 2,5E, iar cel la Aquarium e ceva mai scump – 17,5E. Cel de-al doilea merita cu adevarat pentru acvariul cel mare, nu neaparat pentru restul pestilor pe care ii poti observa – si asta pentru ca veti vedea mai jos ca mai exista un aquarium in oras.

Unde anume? Pai… e destul de logic – la Gradina Zoologica (Barcelona Zoo).
Eram extrem de aproape sa o “ratam” pe aceasta – am ajuns acolo din pura intamplare – eram, de fapt, in cautarea mamutului urias si a parcului Ciutadella, doar ca am coborat la statia gresita. Gradina este, in fond, in interiorul parcului, ocupand mai mult de jumatate de in el.

Uitati de tot ce stiti despre o gradina zoologica. Nu va ganditi la cateva alei cu putine custi, animale moarte de foame si paznici plictisiti – pur si simplu va vor pica maxilarele atunci cand veti vedea ce inseamna conceptul de gradina zoologica pentru spanioli.

Noi ne-am plimbat vreo 3 ore si jumatate si n-am reusit sa vedem chiar tot. Sunt 70 de “custi” individuale, uriase, si vreo 25 de mini-pesteri tematice. Am pus cuvantul custi intre ghilimele pentru ca n-am vazut o singura bara metalica in intreg complexul – daca va puteti imagina.
Animalele foarte periculoase sau cu mobilitate extrem de mare (care ar putea scapa usor) sunt ingradite prin santuri cu apa late (cum erau cele care fortificau castelele in antichitate) sau prin pereti de sticla. Majoritatea pasarilor n-au nici urma de gard (exceptii fiind papagalii) si zboara liber prin gradina cand se plictisesc de spatiul propriu – mai ales paunii, care ne-au urmarit indeaproape pe toata durata vizitei.

Pesterile tematice includ pasari, reptile, pesti si maimute (3 la numar) – dar e posibil sa fi ratat cateva. Aici e aquarium-ul care l-ar putea inlocui cu usurinta pe cel de care v-am vorbit anterior.

Totul e organizat ireprosabil – spatiile animalelor sunt imense si gandite in asa fel incat vizitatorii sa aiba acces perfect la ele (ca vizibilitate), fiecare animal are denu mire, poveste si pozit ie in regn (cine ii sunt pradatorii, etc), pesterile sunt perfect intretinute si absolut totul e curat. Mai putin la bizoni, unde pute cam ca in intreaga noastra Gradina Zoologica

Nu va speriati de pretul de la intrare – un bilet costa 16E, dar merita din plin. Singurul meu regret e ca nu am venit aici cand aveam cu adevarat 10 ani, cu siguranta as fi pierdut saptamani intregi.

Va voi spune din nou, chiar daca am facut-o si in prima parte – ai nevoie de o viata pentru a vedea tot in orasul asta – v-am povestit de 4 muzee, dar mai sunt cel putin alte 30 pe care n-am avut timp sa le vizitam.

De ce am ales acest titlu? Pai… pentru ca mi-a luat mult timp sa imi revin din starea de copil fascinat de totul ce vedea in jurul lui in care am intrat la fiecare din locurile de mai sus (si nu numai).

Voi reveni cat de curand si cu cateva povestiri culinare…

Dur titlu, nu? Eu nu sunt de aceeasi parere. Stand pe marginea drumului la 2000m, lasat de-a dreptul fara glas de natura din jurul meu, singurul gand care imi trecea prin cap era “Romania nu merita asa ceva”. Sa incepem cu inceputul, totusi…

Am plecat din nou in cautarea aerului, pentru ca in Bucuresti 40 de grade insemnau temperatura normala – nu si pentru noi; in plus, era finalul perioadei “libere” pe TF, pentru ca din iulie se deschide si incepe sa curga cu mici si bere pe marginea lui.
Dupa deja plictisitorul Bucuresti – Pitesti si o experienta semi-offroad prin gropile de pe Pitesti – Curtea de Arges (unde sunt mai multe gropi decat asfalt), mi-am dat seama ca nu mai am suficienta motorina pentru o urcare pe Transfagarasan. Amuzant, nu? Mai amuzant este faptul ca aveam doua variante (in afara de cea cu adevarat amuzanta, sa urcam fara motorina): sa ne intoarcem in Pitesti, prin aceleasi gropi, sau sa facem un mic ocol prin Ramnicu Valcea.
Sfat: dati cu banul cand aveti de ales intre aceste doua drumuri. Sunt la fel de proaste. Noi am ales Valcea, dar nu ne mandrim cu asta

Revenind pe traseu dupa o ora si ceva de ocol, am reusit sa trecem si de “hopul” numit Curtea de Arges, vaslind printre sutele de masini scumpe parcate pe doua-trei randuri, si am inceput efectiv urcarea pe faimosul Transfagarasan.
Soc – inca de la Arefu am avut impresia ca se rupe strada in doua si ne inghite, atat de mari erau gropile. Nu imi place sa exagerez, deci va trebui sa ma credeti pe cuvant: este absolut deplorabil drumul. Daca nu va apuca nervii instantaneu si renuntati la urcarea pe un asemenea drum (in traducere – daca nu va pasa prea mult de sanatatea masinii), veti avea parte in scurt timp de prima senzatie tare a muntelui – Cetatea Poenari, chiar deasupra hidrocentralei Vidraru. In cazul in care nu stiti nimic despre ea, e vorba de adevarata cetate a lui Vlad Tepes.

Inca zambesc cand imi aduc aminte ca nu am citit nimic despre aceasta cetate, nu am cautat poze sau descrieri extinse – tocmai pentru a fi surprins de ceea ce voi gasi aici. And believe me, am fost cu adevarat surprins cand am descoperit ca trebuie sa urci 1480 de trepte pentru a putea ajunge la ea.
Nu e abrupt, e chiar OK amenajat – dar dureaza 30-40 de minute sa ajungi sus. Si e sus, nu gluma.

Peisajul e absolut mortal – ai vizibilitate atat catre Curtea de Arges, cat si in sus, spre munte. Daca ar fi investit cineva cu cap mai mult in promovarea acestei cetati, cu siguranta ar fi facut bani seriosi – e genul de peisaj pe care nu il poti gasi in alta parte.
Mi-a placut si faptul ca n-am vazut decat vreo doua-trei cutii de bere aruncate, si alea doar la inceputul treptelor. Banuiesc ca suflarea cocalareasca e usor de descurajat de asa urcare.

De la Poenari pana la Barajul Vidraru (faimosul baraj, chiar) distanta e destul de mica – 15-20 min, daca imi amintesc bine. Asfaltul da semne de revenire, si aproape ca ne-a pacalit si noi ca “ce-a fost rau a trecut”. Nimic mai fals, dupa cum veti vedea in continuare.

Cum mi s-a parut Barajul Vidraru? Pai… nu atat de impunator cum mi s-a spus ca ar fi. E mare, dar i-a lipsit ceva pentru a ma lasa cu adevarat impresionat. Sau poate ca nu trebuia sa citesc despre el inainte de plecare.
Scarile catre mult prea faimoasa si fotografiata statuie de deasupra barajului erau inchise (renovare… cine stie de cati ani e inceputa?), drept urmare am plecat relativ rapid de aici. Incotro? Pai… catre nesimtirea romanilor, evident.

De aici se vede exact cum se face treaba in Romania – urmeaza 20-25 (sau chiar mai mult) de kilometri de groaza pentru soferi – miliarde de gropi, miliarde de petice si mici reparatii facut prost, intregi portiuni de asfalt decopertat si lasat in bataie de joc… Practic, bucata din TF care ocoleste prin dreapta lacul Vidraru este cel mai prost drum pe care am condus vreodata. Chiar si drumul forestier din jud. Buzau prin care ne-am pierdut prin primavara era mai de bun simt decat acesta.

A fost singura portiune in care am fost cu adevarat tentat sa renunt. Din fericire, n-am facut-o – si drumul si-a revenit dupa intersectia cu drumul catre Cumpana (adica finalul lacului). Nu treptat, ci pur si simplu n-am mai vazut o singura groapa incepand de acolo. Bizar…

Lucrurile devin cu adevarat interesante atunci cand drumul isi “pierde” total parapetii, peisajele fiind absolut fenomenale – believe me, indiferent cate poze de pe Transfagarasan v-au trecut prin fata ochilor, nu aveti nici cea mai vaga idee ce senzatie incredibila poti avea stand pe marginea drumului si privind moartea in fata ochilor. Pentru ca orice curba luata prost inseamna, inevitabil, moartea.

Am avut norocul de a urca impreuna cu o mare furtuna – ceata si norii ne-au lasat in pace pana am ajuns la tunelul de la Balea Lac (adica pana unde era deschis TF-ul la momentul respectiv), apoi au coborat brusc si ne-au acoperit total. Stateam deasupra cabanei de salvamontisti si nu vedeam absolut nimic in jur.

Ne-am oprit si am baut apa de izvor (lucru pe care nu l-am mai facut din copilarie), am privit cascada si am mers prin tunelul de zapada facut pentru masini in ultima parte a drumului… pur si simplu magic. By the way, tunelul prin zapada este pentru fix o masina, cu toate ca drumul ar trebui sa aiba doua benzi (una pe sens).

Ajunsi la tunel, am fost nevoiti sa facem cale intoarsa – cu toate ca nu mai era prea multa gheata in el, usile masive de metal opreau trecerea masinilor. Drumul inapoi a fost mult mai lent pentru ca, evident, imi parea rau ca plec din niste locuri atat de frumoase si nu imi prea venea sa calc acceleratia prea tare.

Am fost din nou inteligent atunci cand, satul de la urcare de gropile din jurul lacului, am decis sa fac dreapta catre Cumpana. Bad idea… nu, de fapt horrible idea, pentru ca drumul are putin peste o banda si e facut total din pamant. Dar n-ai ce sa ii faci omului ambitios – abia dupa ce ne-am intalnit cu niste ciobani care isi duceau oile pe acolo am renuntat – pana si ei ne-au zis ca nu intra cu masina pe respectivul drum. Si am revenit printre gropi…

De foame sau de oboseala – nu stiu care e varianta corecta – nu ne-au mai enervat atat de tare transeele sapate in asfalt. Daca la pranz am mancat o ciorba foarte proasta de la una din pensiunile pustii de sus, acum am refuzat sa repetam greseala si am preferat sa terminam de coborat si sa mancam in vreun sat de la poalele muntelui.
A fost nevoie sa ajungem inapoi la Poenari pana am gasit un restaurant propriu-zis. Se numeste “La Cetate” si au mancare delicioasa si portii mari – iar preturile sunt decente. Ne-am fi si cazat acolo daca ar mai fi fost camere – asa, am mai coborat putin, pana in Capataneni, unde am picat ca doi copii mici dupa o zi plina de joaca.

Initial m-am gandit ca, fiind un drum greu si multe locuri de oprit pentru facut poze, urma sa ne “manance” doua zile. Cum n-a fost cazul, am luat-o relaxat catre Gorj, via Valcea. Pentru ca aveam de vazut pesterile Polovragi si Muierii, recomandari clare primite de acasa

Pe viitor voi invata sa nu ma mai incred orbeste in GPS – pentru ca, dupa ce ne-am oprit la Horezu pentru o gura de aer curat (si ne-am luat cu mainile de cap cand am vazut cate sute de tiganusi s-au adapostit in manastire si cersesc acolo), domnisoara Ioana (vocea iGo-ului, adica) m-a redirectionat pe un drum comunal, paralel cu DN67. Din nou nervi, din nou miliarde de gropi (de data asta, foarte adanci).
Intr-un final am ajuns si in Polovragi – moment in care am vazut diferenta dintre Valcea si Gorj. Zero gropi adica. Drumul din oras pana la pestera a fost pur si simplu perfect.
Cat despre pestera… e socant de mare. Dupa prima mea experienta speologica in mini-pestera Dambovicioara, aici am crezut ca ma voi pierde la cat spatiu este in ea. Frig ca naiba si mult noroi, dar foarte frumos.

Cat despre Pestera Muierii (din Baia de Fier)… trebuia sa ma informez inainte – are putin peste 1m inaltime, motiv pentru care am renuntat sa mai intram. Nu era un moment bun pentru mers pe burta, zic eu. De aici ne-am indreptat direct catre Bucuresti, pe drumul corect de aceasta data.

Urmeaza o concluzie, evident – Transfagarasanul e doar unul dintre exemplele perfecte ale zicalei “Romania e o tara frumoasa, pacat ca e locuita”.
Daca vreti sa il traversati – luati-va o masina capabila, in care sa nu simtiti prea tare gropile. Eu v-as recomanda sa il coborati, atunci cand e deschis, de la Sibiu, pentru a face cat mai tarziu cunostinta cu gropile de langa lac. Cat despre Gorj… cu siguranta vom reveni aici cat de curand – pentru ca mai sunt de vazut atat de multe locuri frumoase.

Bine v-am regasit! Aerul ne-a purtat de data asta prin Barcelona (si am fost norocosi sa nu fim blocati la sol de infamul Eyjafjallajökull). Schitasem chiar si un articol pompos care urma sa relateze tot ce a fost si ce n-a fost Barcelona… dar nu mai e nevoie de el, pentru ca nu e momentul pentru texte pline de stereotipuri.

First of all – din toata Spania, Barcelona a fost orasul in care mi-am dorit de mic sa ajung. Sa fie simpatia pentru clubul de fotbal sau fascinatia pentru ce a construit Gaudi acolo – cert e ca mi-am spus mereu ca voi ajunge sa vad acest oras.
Va voi spune de la inceput ca nu a fost chiar ceea ce ma asteptam, cel putin nu la prima vedere – eram pregatit sa pun piciorul intr-un oras boem (remember Praga?), cu multe strazi inguste, colorat in nuantele art-nouveau-ului mai sus mentionatului Gaudi – pe scurt, un oras in care sa ma pierd cu usurinta.

Am fost socat sa gasesc, in schimb, un oras-furnicar – faimoasa La Rambla mi-a semanat mai mult cu un fluviu de munte, cu oamenii pe post de picaturi de apa (si nu e neaparat o exagerare, credeti-ma). Fiecare cladire semnata de Gaudi adaposteste mii de turisti (in interior si in jurul ei), fiecare piata din centrul vechi e ca un magnet pentru turistii veniti in cautarea acelui oras boem care mi se intiparise in imaginatie.

Intr-un fel, Barcelona are o doza destul de mare de romantism, de boem – singura problema este ca sunt atat de multi turisti acolo incat risti sa pierzi scopul vizitei, risti sa devii rapid doar un gura-casca de pe Passeig de Gracia sau La Rambla, mai mult cu ochii dupa “statuile vii” de acolo sau dupa chilipiruri in piete. Dar am reusit – dupa o perioada scurta in care m-am confundat cu zumzetul orasului – sa revin si sa caut linistea pe strazile mai “ferite” si in parcurile care – fara nici o urma de indoiala – m-au lasat cu gura cascata.

Daca planuiti sa mergeti pentru prima data in Barcelona, permiteti-mi sa va dau un sfat: nu va duceti doar la locurile pe care le gasiti pe toate ghidurile de vacanta de pe net. Dincolo de Sagrada Familia (impunator dar, in ultima instanta, o vizita care a fost la limita banalului – si aici nu ma refer la arhitectura, ci doar la senzatia generala), Casa Batlo, La Pedrera sau Muzeul Gaudi din Parcul Guell, orasul inseamna mult mai mult decat Gaudi.
Te poti pierde cu usurinta in cartierul Gotic si sa te simti la fel ca in Praga, te poti relaxa la una din terasele din rau-famatul Raval (cartierul de imigranti, care – paradoxal – mi s-a parut cel mai placut loc de relaxare), la umbra uriasei pisici-statuie, poti merge pe malul marii si sa iti lasi privirea sa se piarda printre miile de catarge din port, te poti racori la umbra uriasului mamut din parcul Ciutadella – totul pentru uriasul pret de cativa pasi.

Daca tot am adus vorba de Guell, pot spune ca peisajul din varful acestuia mi s-a parut incredibil – pur si simplu ai orasul la picioare. Noi am prins si un moment fenomenal – tot peisajul era inconjurat de o “cortina” de nori negri – nori care ne-au udat pana la piele pana sa ne dam seama (si, implicit, ne-au trimis la o sesiune de shopping de haine, ca sa avem cu ce sa ne imbracam pana la hotel). Dincolo de acest episod mai putin simpatic, parcul in sine e de dimensiunea unui sector de-al Bucurestiului.

Pe partea opusa a orasului este Montjuic-ul. Cu siguranta ati auzit de el, mai ales pentru faimoasele fantani arteziene care atrag atatia turisti in fiecare seara. Ei – noi n-am fost acolo pentru ele, ci doar pentru a ne bucura de o dupa-amiaza relaxanta si sa observam cum arata orasul si dinspre mare. Montjuic-ul in sine poate fi considerat un mini-oras, cu stadion propriu si cu o gramada de locuri de pierdut timpul. Noi am vrut sa ne invingem frica de inaltime si am
urcat cu telecabina, experienta absolut placuta si rapida.

Cu toate ca spaniolii ni se aseamana in suficiente domenii (circula haotic, se imping, nu sunt atenti), mi-a placut foarte mult ca lucrurile chiar functioneaza – metroul vine la 2-3 minute (maxim), totul e marcat perfect pentru a ajunge acolo unde doresti fara sa fie nevoie sa intrebi (de exemplu, in fiecare statie de metrou exista o zona a imprejurimilor, fiind suficient sa te uiti pe ea sau pe ghidul din partea de sus, cu sageti pentru fiecare destinatie, pentru a sti in ce directie sa mergi) si, in proportie de 99%, orasul isi respecta atat locuitorii, cat si turistii.

Nu va imaginati, totusi, ca aici avem parte de rigoarea nemtilor sau chiar a cehilor. Trenurile intarzie, gunoaie mai apar pe jos la sfarsitul zilei, plus ca avem parte de o gramada de tigani romani la fiecare colt de strada “turistic”, in cautarea a putin maruntis care sa ii ajute sa isi faca viata mai usoara.

Ca nivel de pret mi s-a parut mediu – pe un abonament pe metrou de 5 zile am platit 24 EUR, singurele intrari scumpe mi s-au parut cele de cladirile lui Gaudi (la Sagrada Familia era parca 12 EUR, plus inca 2.5 EUR pentru lift, la Batlo/Pedrera era in jur de 16-17 EUR), iar muzeele erau maxim 5-6 EUR, cel putin cele la care am mers.

Revenind la Sagrada Familia – pot spune ca e o cladire absolut incredibila – privita din exterior – dar ca vizita in sine nu prea isi are rostul. Tot interiorul este acop
erit de schele si materiale care nu te lasa sa vezi mare lucru, singura “atractie” propriu zisa fiind calatoria cu liftul. Singura problema a fost coada de 3-400 de oameni care asteptau sa urce in lift, moment in care am spus “pas” si ne-am indreptat spre locuri mai libere.
Poate ca nici varsta sau inclinatiile artistice nu m-au ajutat prea mult sa ma bucur de ceea ce am vazut in interior. Peste 20-25 de ani e posibil sa vad tot ce e in interior cu alti ochi, dar acum am fost pur si simplu “unimpressed”.

Concluzia acestei prime parti: e nevoie de o viata pentru a te bucura de tot ce are de oferit acest extraordinar oras. Poate pentru a le vedea o data iti ajung 2-3 saptamani, dar unele lucruri merita vazute zilnic. Mie mi-a intrat in suflet, alaturi de Praga.

Voi reveni cu celelalte trei “fete” ale orasului cat de curand