Se putea, oare, sa nu existe o a patra parte a “epopeei” Barcelona? Evident ca nu. Pentru ca, dupa ce v-am plimbat prin parcuri, muzee si gradini, v-am hranit cu tot ce traieste in Marea Mediterana, ultima oprire n-avea cum sa fie alta decat uriasul Camp Nou.

Nota explicativa – aceasta ultima “vizita” n-a fost una intamplatoare, chiar din contra: data aleasa pentru vacanta a fost decisa de ultimul meci al La Liga 2009-2010, impotriva celor de la Real Valladolid. Am avut un “feeling deep inside” ca totul se va decide atunci, inca din martie (cand am rezervat calatoria). So…

Prima oprire? Nu, nu meciul… mai erau cinci zile pana atunci, si eu fierbeam de curiozitate – voiam sa vad fiecare centimetru din stadion. Am fost, inca din copilarie, atras ca un magnet de acest club, si nu aveam de gand sa las vizita pentru sfarsitul vacantei.

Asadar – prima oprire? Vizita oficiala a stadionului, but of course…
Pentru 17.5 EUR/persoana, ne-am plimbat de capul nostru prin intreg stadionul – am vazut vestiarele, mini-capela unde se roaga jucatorii, sala de conferinte, dusurile echipei, apoi am luat loc pe faimosul loc nr.10 (de unde vede meciul presedintele clubului). De aici, am coborat pana langa gazon, ne-am facut o tona de poze in toate ipostazele posibile, apoi am urcat la masa presei, sus de tot.
A urmat un tur al muzeului clubului, printre zeci de trofee, tricouri legendare si pereti tapetati cu premiile primite de club in decursul a celor peste 100 de ani de existenta, am luat loc in sala de proiectie unde se derulau mii de imagini din meciurile Barcei… si, intr-un final, am ajuns – rupti de oboseala – la iesirea din stadion, ultima oprire a turului fiind chiar magazinul oficial.

 

Mi s-a parut un truc foarte ingenios – scarile rulante duc direct la subsolul magazinului, fiind necesar sa treci printre toate produsele de acolo pentru a “scapa”. Eu n-am reusit prea usor (previzibil, nu?), am avut nevoie de un tricou personalizat care sa imi aminteasca de vizita.
Sa nu va inchipuiti ca personalizarea a fost o activitate “floare la ureche” – eu am avut proasta inspiratie sa imi fac tricoul in seara de dinaintea meciului, si am stat la o coada incredibila – practic, un intreg etaj al magazinului astepta in spatele meu (pentru ca eu am avut doar vreo 50 de oameni inainte:D). Sfat – daca vreti asa ceva, veniti de dimineata, in cursul saptamanii, si va fi liber.

 

Intr-un final a venit si ziua de duminica – si, evident, orasul fierbea de nerabdare. Am ajuns la stadion cu aproximativ 45 de minute inainte de meci, intr-un autocar plin de turisti germani.
Dupa cum eram obisnuit din minunata Romania, la un meci de o asemenea importanta ar fi fost nevoie de vreo 2 ore ca sa intre toata lumea – va puteti imagina ce soc am avut atunci cand i-am vazut pe toti 100 000 de spectatori (poate chiar mai multi) stand linistiti pe gazonul parcului de langa stadion, sau la terasa, parca fara vreo intentie sa prinda meciul inca de la inceput.

Portile de acces erau in continuare incuiate, si ceasul ne arata ca mai avem cam jumatate de ora la dispozitie. Era un feeling de genul “N-au cum sa intre atatia oameni in stadion in doar 30 de minute, fie murim sufocati – fie pierdem inceputul meciului”. Nimic mai fals – vreau sa va spun ca, in 10 minute, eram deja pe scaunele noastre si beam o cafea.

Detaliile “supriza” erau in spatele primului rand de porti… stadionul are 101 intrari, fiecare dintre ele avand 3 sau 4 nivele, care – la randul lor – duc catre sectoarele din tribuna. Nu imbulzeala, nu stres si alergatura pe scari si, mai ales, nu gardieni nesimtiti si perchezitii corporale la intrarea in stadion.
Din contra, intrarea se face relaxat, fara nici un fel de control (in afara cititorului de coduri de bare al biletelor), exista zeci de magazine de bauturi si mancare chiar inainte de intrarea in stadion.

My friends, a fost o placere sa descopar ca spaniolii n-au auzit de bisnita. O cafea costa la fel de mult la magazinele de langa stadion ca la orice chiosc amarat din oras, mancarea la fel (chiar daca nu sunt prea variate sortimentele… dar aici sunt deja fitos ), ba chiar si berea si racoritoarele aduse de personalul stadionului pana la scaun mi s-au parut decente ca pret.
Da, ati citit bine – e vorba de bere. Pentru ca aici nu sunt “cazuri bricheta” sau huligani care vin sa se bata cu jandarmii, ci doar oameni care vor sa vada un meci.
Mi-a facut placere sa vad familii intregi venite la meci (copii, parinti si nepoti) – oameni care, probabil, fac parte din socios (suporteri cotizanti) inca de la formarea clubului. De luat lectii…

Trebuie sa recunosc ca stadionul mi s-a parut cam mic la inceput – era gol si, sincer, nu parea deloc ca poate gazdui 90 000 de spectatori. Dar, atunci cand meciul a inceput si tribunele au devenit ticsite de spectatori (marea majoritate intrand in stadion cu 5 minute inainte), senzatia a fost ca suntem intr-un ocean, nu intr-un stadion.

Ce s-a intamplat pe gazon a cazut in plan secundar – da, echipa a batut cu 4-0, am cantat pana am ragusit amandoi, am dansat cand fluierul final a adus echipei un nou titlu de campioni… dar astea sunt simple detalii. Sa fii acolo, intre atatia oameni, a fost o experienta unica.

Finalul meciului a adus, pe langa trofeul campionilor si baia in sampanie a echipei, un show excelent de artificii. As fi facut mai multe poze ale momentului, dar a fost genul de experienta care trebuie vazuta pe viu. La final, cand ceasul trecuse de miezul noptii, ne-am indreptat spre iesire – obositi si inca impresionati, fredonand pana la hotel cantecul oficial al clubului.

Dragi cititori, va anunt ca povestea Barcelonei, editia 2010, se incheie aici. Sper ca nu v-am plictisit prea tare cu atatea paranteze si detalii si, mai mult, sper ca am avut si eu un merit, cat de mic, in cazul in care v-ati hotarat sa vedeti acest magnific oras.

Cat despre noi – cu siguranta vom mai reveni, fiind absolut necesar sa vedem si un Barcelona – Real. Dupa ce am convertit-o pe Claudia intr-un fan blaugrana (nu calcase in viata ei pe un stadion si, la final, canta mai tare decat mine), viitorul suna bine .

Si, daca tot veni vorba de cantecul echipei, va las in compania lui:

Tot el camp
és un clam
som la gent blaugrana
Tant se val d’on venim
si del sud o del nord
ara estem d’acord, ara estem d’acord,
una bandera ens agermana.
Blaugrana al vent
un crit valent
tenim un nom el sap tothom:
Barça, Barça, Baaarça!
Jugadors, seguidors,
tots units fem força.
Son molt anys plens d’afanys,
son molts gols que hem cridat
i s’ha demostrat, i s’ha demostrat,
que mai ningu no ens podrà torcer.
Blaugrana al vent
un crit valent
tenim un nom el sap tothom:
Barça, Barça, Baaarça!

0 Comments Continue reading

Dupa episodul Praga, banuiesc ca stiati ca n-avea cum sa lipseasca un articol despre bunatatile pe care le-am mancat si baut in Barcelona. Si asta pentru ca experientele noi culinare reprezinta poate chiar factorul decisiv in alegerea destinatiei

Nota explicativa: pana la momentul respectiv, nu mi-a placut niciodata pestele – indiferent de forma in care era preparat. Deviza vacantei a fost clasicul “Hope for the best, but expect the worst”.

Primul contact cu bucataria catalana a avut loc chiar dupa ce am aterizat. Ratasem masa de pranz la hotel (am intarziat mai mult decat era planificat) si ne-am indreptat absolut flamanzi catre una dintre terasele din apropierea Passeig de Gracia.
Am ales “la piece de resistence” a ceea ce inseamna mancare in Spania, chiar daca nu e o mancare propriu-zisa catalana – Paella. Se spune ca cea mai buna paella o poti manca in Valencia, orasul care a inventat felul asta de mancare…
Practic, Paella este orez (un soi special, mai elastic pentru a nu se “dezintegra” in urma prepararii) cu fructe de mare, decorat cu scoici si creveti – gatit intr-un vas special, o tigaie de doua persoane.

Mie mi-a placut la nebunie, carnea de creveti devenind imediat o preferata – dulce si frageda, o adevarata placere. Cealalta jumatate a familiei a fost mai putin impresionata de combinatia orez-fructe de mare – dar asta e o chestie mai degraba “de gustibus” Eu recomand.

 
 

O a doua experienta excelenta a fost tot pe Passeig de Gracia (strada care gazduieste faimoasele Casa Batlo si La Pedrera ale lui Gaudi) – la restaurantul Navarro.
Practic, eram in centrul centrului si ne asteptam la un loc de fite, cu preturi mari – in schimb, am dat de o atmosfera super-relaxata si mancare extrem de gustoasa la preturi… decente. Decent in Barcelona inseamna cam 10-15E/fel de mancare, ca sa fie clar.

Bufetul suedez de la hotel ne-a oferit peste in, zic eu, 1000 de moduri de preparare. Mi-a placut ca au mers pe bucatarie traditionala, nu pe balarii gen “meniu european”, precum turcii.
Mic inventar: scoici la cuptor, scoici salata (excelente, preparate cu otet/lamaie – nu mai sunt deloc gretoase), creveti – preferatii mei – in toate formele posibile, ansoa – inca un instant-favorite, salata de mini-caracatite, crabi, alaturi de obisnuitii pesti pane, prajiti sau facuti gratar.
Fara sa exagerez, n-am reusit sa gasesc un fel de mancare/soi de “creatura” marina care sa nu imi placa – poate doar scoicile mi-au creat usoare probleme, in sensul ca cele mari, facute la cuptor, mi s-au parut putin cam gretoase – fiind absolut necesara multa lamaie si o salata acra.

   

 

Piata Boqueria a devenit instantaneu locul meu preferat din oras – in afara de fructele incredibil de gustoase de peste tot, fresh-urile proaspete ne-au facut sa trecem pe acolo si de 4-5 ori pe zi, de fiecare data cand ni se facea sete. Am incercat noutati gen fruct de cactus sau fructul pasiunii, dar si cele normale (nuca de cocos, mango, etc) erau la fel de bune.
Mi s-a parut excelent ca orasul isi protejeaza micii comercianti, nu marii producatori/distribuitori – am vazut doar doua Carrefour-uri (unul chiar pe Rambla, langa Boqueria, si unul langa aeroport), in rest doar mici “tarabe” sau magazine gen bacanie/macelarie/pescarie – peste tot cu produse super proaspete. Nu pesti congelati la kilogram, ci pesti/crabi/etc inca vii, abia pescuiti.

Cele mai “apetisante” restaurante ni s-au parut chiar cele din piata – nu va imaginati niste bodegi, ca in minunata Romania, ci niste locuri unde se mananca la bar (doar vreo doua aveau si cateva masute traditionale), mancarea fiind preparata chiar in fata clientilor – am vazut zeci de farfurii cu delicatese maritime inca aburinde. Evident ca n-am avut nici o sansa sa prindem loc vreodata la un astfel de restaurant (mai ales la Pinotxo, unde se spune ca patronul-bucatar de vreo 90 de ani face cea mai buna mancare din toata Barcelona), fiecare fiind ticsit de clienti la orice ora din zi.

Tot in Boqueria am gasit magazinele de “bunatati” – trufe, bomboane, jeleuri, fructe confiate, alune, fistic – totul la discretie. La majoritatea “tarabelor” de genul asta preturile erau fixe – gen 5-6E/100g, indiferent ce alegi – ne-am facut un cocktail de bomboane si au fost bune toate.

 

Sangria a fost un hit mai mult in jumatatea feminina, spre deosebire de paella
Pentru mine n-a fost o noutate, bausem deja in Romania si, in plus, nu am fost niciodata prea impresionat de vinurile dulci sau demidulci. “Ambalarea”, in schimb, mi s-a parut de mare efect – indiferent de restaurant, sangria nu se comanda la pahar – ci la ulcica (masura care “duce” 4-5 pahare, daca tin minte exact).
Berea San Miguel, care e – din cate stiu eu – singura bere spaniola, e OK, fara a iesi in vreun fel in evidenta. Singura problema e ca nu prea merge bauta dupa atata peste, am preferat vin sau sucuri.

Cat despre restaurantele pe unde ne-am perindat – in afara de Navarro, despre care v-am spus deja mai devreme, am descoperit doua “hidden gems” – cel din cetatea de pe varful Montjuic-ului (care, total surprinzator, a fost cel mai ieftin din intreg orasul – orice combinatie de supa+fel principal+salata+desert+bautura costand doar 10E – si mancarea e foarte buna, in ciuda pretului), si Organic – restaurant vegetarian, care e si in Boqueria, dar si pe strazile de langa Raval. La acesta din urma am fost noi si ne-a placut foarte mult tot ce am mancat acolo (e tot de tip bufet, parca tot 10E costa meniul cu 3 feluri, dar fara bautura).
Evident ca ne-am mai oprit la o gramada de alte terase sau restaurante, am mancat si faimoasele tapas ale lor (gustari), omleta catalana (cu cartof in ea si asortata cu Pa amb tomàquet, paine unsa cu ulei de masline si sos de rosii) sau crema catalana, dar am mai fi avut nevoie de inca vreo luna si 3000E pentru a incerca tot ce era pe meniurile din oras (melcii, de exemplu ).

 
 

Nu cred ca exista vreun “pofticios” din lumea asta care sa nu se simta bine in Barcelona – oricat de pretentios ai fi, exista atatea bunatati acolo incat nu iti vei mai dori sa pleci. Chiar daca cea mai buna mancare de pana acum mi s-a parut cea din Cehia, faptul ca am invatat sa mananc peste pe malul Mediteranei ma face sa va recomand din plin acest oras. Pofta mare!

2 Comments Continue reading

Spre surprinderea marelui public chiar exista o a doua parte pentru postul despre prima vacanta in Barcelona… chiar daca a trecut mai bine de o luna de cand ne-am intors de acolo. My bad.

Sa incepem cu inceputul… v-am zis deja despre “pulsul” orasului, despre cum e sa te plimbi pe strazile-furnicar din oras. Acum e timpul sa va arat si fata mai putin cunoscuta, cea care se ascunde in spatele zidurilor sau ale portilor. Muzee & stuff, adica. Dar nu fugiti, ca nu e chiar asa de plicticos.

Primul loc pe care n-aveti voie sa il ratati in Barcelona (si aici nu exagerez absolut deloc) este Muzeul de Stiinta (Cosmo Caixa, pe numele lui “local”). Repet, nu exagerez – pentru mine a fost cel mai interesant loc in care am fost vreodata.
Situat in cartierul de lux de la poalele dealului Tibidabo (unde casele par mai degraba conace), Cosmo Caixa este foarte ascuns de ochii turistilor – poti trece extrem de usor pe langa el fara a-l observa. Este construit pe marginea unui deal, nivelele fiind numerotate negativ (intrarea se face pe la parter, in varful dealului, toate celelalte etaje fiind “in jos”).

Pozele de mai sus sunt din diferitele camere ale acestuia – atractia principala este uriasa camera in care este recreata la scara reala padurea tropicala. I shit you not, te plimbi printre pomi de 15-20m inaltime, intr-un aer in care efectiv te scurgi din cauza umiditatii, poti privi din interiorul unei uriase scorburi de copac pestii (printre care si piranha, parca) si serpii care traiesc acolo. Si nu, nu sunt ingraditi in vreun fel (in afara unui Boa, din motive obiective), ci traiesc in acea camera fara a sti ca sunt intr-un muzeu. N-am fost in adevarata padure tropicala, dar aici mi s-a parut fenomenal.

A doua “piece de resistence” este Planetarium-ul. A fost din nou o “prima data”, am fost la show-ul care “povestea” crearea universului (Big Bang), ajungand de la simple constelatii pana la elemente ce tin de astrologie (de exemplu explicatia pentru denumirile zodiilor). Totul a fost organizat perfect, proiectia pe tavanul semisferic dandu-mi, pentru a cata oara in acea saptamana?, impresia ca am din nou 10 ani. Totul a fost tradus cu ajutorul unor mini-walkman-uri, evident.

Scara principala dintre nivele (pentru ca exista si lifturi si multe scari secundare) este construita in jurul unui copac urias, la fiecare jumatate de etaj existand sectiuni in acesta si explicatii pentru fiecare strat din scoarta lui.
Exista mai multe sali de proiectie (scurt metraje sau filme educationale, dupa caz), un al doilea planetariu mai restrans, intregi schelete de dinozauri chiar pe holurile dintre sali, restaurant si terasa, doua gradini  si, printre alte lucruri pe care nu le-am mai tinut minte, un intreg etaj care ar putea fi usor numit Etajul Fizicii.

Aici avem, practic, exemple pentru fiecare lege a fizicii de care ne-am lovit vreodata – inductie, magnetism, fenomene optice, sonore (cu casti pentru a intelege exact), iluzionism… totul este acolo pentru cei care vor sa inteleaga de ce se intampla respectivul fenomen – si mai ales e interactiv. Locul e absolut urias si iti poti petrece acolo si o zi intreaga fara sa le vezi pe toate. In plus, intr-una dintre margini, langa camera padurii tropicale de care v-am povestit la inceput, exista niste panouri uriase care contin fie evolutia tuturor animalelor (atat cronologic, cat si din punct de vedere a speciilor), fie a plantelor.

Cat costa intrarea la un asemenea muzeu? Pai… 2E pentru muzeu si 1,5E pentru Planetarium (si elevii, studentii si pensionarii au 1E reducere). Repet, n-aveti voie sa il ratati, mai ales la un asa pret.

 

Doua scurte opriri pentru o dupa amiaza ar fi Muzeul Maritim (Museu Maritim) si Aquarium (L’Aquarium de Barcelona), aflate amandoua la distanta de 3-400m de Drassanes (statie de metrou).

Muzeul Maritim este destul de mic – practic are doua-trei sali cu machete de vapoare sau exemple de componente ale vapoarelor la scara reala si reprezentari ale porturilor din lume in anumite perioade, o sala mai mare in care e un model full-size al unui vapor din antichitate (nu stiu daca e real, nu scria pe nicaieri) si o sala de lectura, cu extrem de multe materiale din domeniu. In ultima n-am intrat.

Aquarium-ul, un loc extrem de mediatizat, este OK pentru pierdut 2-3 ore – practic, aici poti vedea orice peste care exista sau a existat vreodata (cel putin, asta a fost impresia), dar mai ales poti hoinari in jurul sau chiar prin interiorul culoarelor construite intr-un acvariu gigant. Aici sunt si multi rechini – motiv pentru care exista sportul extrem al locului: sa faci scuba-diving printre ei. Eu n-am indraznit
Mi s-a parut foarte interesant ca fiecare specie avea descriere extinsa in dreptul acvariului, nefiind niste simple exponate din care vizitatorii sa nu inteleaga nimic.

Biletul la Muzeul Maritim este 2,5E, iar cel la Aquarium e ceva mai scump – 17,5E. Cel de-al doilea merita cu adevarat pentru acvariul cel mare, nu neaparat pentru restul pestilor pe care ii poti observa – si asta pentru ca veti vedea mai jos ca mai exista un aquarium in oras.

 

Unde anume? Pai… e destul de logic – la Gradina Zoologica (Barcelona Zoo).
Eram extrem de aproape sa o “ratam” pe aceasta – am ajuns acolo din pura intamplare – eram, de fapt, in cautarea mamutului urias si a parcului Ciutadella, doar ca am coborat la statia gresita. Gradina este, in fond, in interiorul parcului, ocupand mai mult de jumatate de in el.

Uitati de tot ce stiti despre o gradina zoologica. Nu va ganditi la cateva alei cu putine custi, animale moarte de foame si paznici plictisiti – pur si simplu va vor pica maxilarele atunci cand veti vedea ce inseamna conceptul de gradina zoologica pentru spanioli.

Noi ne-am plimbat vreo 3 ore si jumatate si n-am reusit sa vedem chiar tot. Sunt 70 de “custi” individuale, uriase, si vreo 25 de mini-pesteri tematice. Am pus cuvantul custi intre ghilimele pentru ca n-am vazut o singura bara metalica in intreg complexul – daca va puteti imagina.
Animalele foarte periculoase sau cu mobilitate extrem de mare (care ar putea scapa usor) sunt ingradite prin santuri cu apa late (cum erau cele care fortificau castelele in antichitate) sau prin pereti de sticla. Majoritatea pasarilor n-au nici urma de gard (exceptii fiind papagalii) si zboara liber prin gradina cand se plictisesc de spatiul propriu – mai ales paunii, care ne-au urmarit indeaproape pe toata durata vizitei.

Pesterile tematice includ pasari, reptile, pesti si maimute (3 la numar) – dar e posibil sa fi ratat cateva. Aici e aquarium-ul care l-ar putea inlocui cu usurinta pe cel de care v-am vorbit anterior.

Totul e organizat ireprosabil – spatiile animalelor sunt imense si gandite in asa fel incat vizitatorii sa aiba acces perfect la ele (ca vizibilitate), fiecare animal are denu mire, poveste si pozit ie in regn (cine ii sunt pradatorii, etc), pesterile sunt perfect intretinute si absolut totul e curat. Mai putin la bizoni, unde pute cam ca in intreaga noastra Gradina Zoologica

Nu va speriati de pretul de la intrare – un bilet costa 16E, dar merita din plin. Singurul meu regret e ca nu am venit aici cand aveam cu adevarat 10 ani, cu siguranta as fi pierdut saptamani intregi.

  
 

Va voi spune din nou, chiar daca am facut-o si in prima parte – ai nevoie de o viata pentru a vedea tot in orasul asta – v-am povestit de 4 muzee, dar mai sunt cel putin alte 30 pe care n-am avut timp sa le vizitam.

De ce am ales acest titlu? Pai… pentru ca mi-a luat mult timp sa imi revin din starea de copil fascinat de totul ce vedea in jurul lui in care am intrat la fiecare din locurile de mai sus (si nu numai).

Voi reveni cat de curand si cu cateva povestiri culinare…

1 Comments Continue reading

Bine v-am regasit! Aerul ne-a purtat de data asta prin Barcelona (si am fost norocosi sa nu fim blocati la sol de infamul Eyjafjallajökull). Schitasem chiar si un articol pompos care urma sa relateze tot ce a fost si ce n-a fost Barcelona… dar nu mai e nevoie de el, pentru ca nu e momentul pentru texte pline de stereotipuri.

 

First of all – din toata Spania, Barcelona a fost orasul in care mi-am dorit de mic sa ajung. Sa fie simpatia pentru clubul de fotbal sau fascinatia pentru ce a construit Gaudi acolo – cert e ca mi-am spus mereu ca voi ajunge sa vad acest oras.
Va voi spune de la inceput ca nu a fost chiar ceea ce ma asteptam, cel putin nu la prima vedere – eram pregatit sa pun piciorul intr-un oras boem (remember Praga?), cu multe strazi inguste, colorat in nuantele art-nouveau-ului mai sus mentionatului Gaudi – pe scurt, un oras in care sa ma pierd cu usurinta.

Am fost socat sa gasesc, in schimb, un oras-furnicar – faimoasa La Rambla mi-a semanat mai mult cu un fluviu de munte, cu oamenii pe post de picaturi de apa (si nu e neaparat o exagerare, credeti-ma). Fiecare cladire semnata de Gaudi adaposteste mii de turisti (in interior si in jurul ei), fiecare piata din centrul vechi e ca un magnet pentru turistii veniti in cautarea acelui oras boem care mi se intiparise in imaginatie.

Intr-un fel, Barcelona are o doza destul de mare de romantism, de boem – singura problema este ca sunt atat de multi turisti acolo incat risti sa pierzi scopul vizitei, risti sa devii rapid doar un gura-casca de pe Passeig de Gracia sau La Rambla, mai mult cu ochii dupa “statuile vii” de acolo sau dupa chilipiruri in piete. Dar am reusit – dupa o perioada scurta in care m-am confundat cu zumzetul orasului – sa revin si sa caut linistea pe strazile mai “ferite” si in parcurile care – fara nici o urma de indoiala – m-au lasat cu gura cascata.

 

Daca planuiti sa mergeti pentru prima data in Barcelona, permiteti-mi sa va dau un sfat: nu va duceti doar la locurile pe care le gasiti pe toate ghidurile de vacanta de pe net. Dincolo de Sagrada Familia (impunator dar, in ultima instanta, o vizita care a fost la limita banalului – si aici nu ma refer la arhitectura, ci doar la senzatia generala), Casa Batlo, La Pedrera sau Muzeul Gaudi din Parcul Guell, orasul inseamna mult mai mult decat Gaudi.
Te poti pierde cu usurinta in cartierul Gotic si sa te simti la fel ca in Praga, te poti relaxa la una din terasele din rau-famatul Raval (cartierul de imigranti, care – paradoxal – mi s-a parut cel mai placut loc de relaxare), la umbra uriasei pisici-statuie, poti merge pe malul marii si sa iti lasi privirea sa se piarda printre miile de catarge din port, te poti racori la umbra uriasului mamut din parcul Ciutadella – totul pentru uriasul pret de cativa pasi.

Daca tot am adus vorba de Guell, pot spune ca peisajul din varful acestuia mi s-a parut incredibil – pur si simplu ai orasul la picioare. Noi am prins si un moment fenomenal – tot peisajul era inconjurat de o “cortina” de nori negri – nori care ne-au udat pana la piele pana sa ne dam seama (si, implicit, ne-au trimis la o sesiune de shopping de haine, ca sa avem cu ce sa ne imbracam pana la hotel). Dincolo de acest episod mai putin simpatic, parcul in sine e de dimensiunea unui sector de-al Bucurestiului.

Pe partea opusa a orasului este Montjuic-ul. Cu siguranta ati auzit de el, mai ales pentru faimoasele fantani arteziene care atrag atatia turisti in fiecare seara. Ei – noi n-am fost acolo pentru ele, ci doar pentru a ne bucura de o dupa-amiaza relaxanta si sa observam cum arata orasul si dinspre mare. Montjuic-ul in sine poate fi considerat un mini-oras, cu stadion propriu si cu o gramada de locuri de pierdut timpul. Noi am vrut sa ne invingem frica de inaltime si am
urcat cu telecabina, experienta absolut placuta si rapida.

 
 

Cu toate ca spaniolii ni se aseamana in suficiente domenii (circula haotic, se imping, nu sunt atenti), mi-a placut foarte mult ca lucrurile chiar functioneaza – metroul vine la 2-3 minute (maxim), totul e marcat perfect pentru a ajunge acolo unde doresti fara sa fie nevoie sa intrebi (de exemplu, in fiecare statie de metrou exista o zona a imprejurimilor, fiind suficient sa te uiti pe ea sau pe ghidul din partea de sus, cu sageti pentru fiecare destinatie, pentru a sti in ce directie sa mergi) si, in proportie de 99%, orasul isi respecta atat locuitorii, cat si turistii.

Nu va imaginati, totusi, ca aici avem parte de rigoarea nemtilor sau chiar a cehilor. Trenurile intarzie, gunoaie mai apar pe jos la sfarsitul zilei, plus ca avem parte de o gramada de tigani romani la fiecare colt de strada “turistic”, in cautarea a putin maruntis care sa ii ajute sa isi faca viata mai usoara.

Ca nivel de pret mi s-a parut mediu – pe un abonament pe metrou de 5 zile am platit 24 EUR, singurele intrari scumpe mi s-au parut cele de cladirile lui Gaudi (la Sagrada Familia era parca 12 EUR, plus inca 2.5 EUR pentru lift, la Batlo/Pedrera era in jur de 16-17 EUR), iar muzeele erau maxim 5-6 EUR, cel putin cele la care am mers.

Revenind la Sagrada Familia – pot spune ca e o cladire absolut incredibila – privita din exterior – dar ca vizita in sine nu prea isi are rostul. Tot interiorul este acop
erit de schele si materiale care nu te lasa sa vezi mare lucru, singura “atractie” propriu zisa fiind calatoria cu liftul. Singura problema a fost coada de 3-400 de oameni care asteptau sa urce in lift, moment in care am spus “pas” si ne-am indreptat spre locuri mai libere.
Poate ca nici varsta sau inclinatiile artistice nu m-au ajutat prea mult sa ma bucur de ceea ce am vazut in interior. Peste 20-25 de ani e posibil sa vad tot ce e in interior cu alti ochi, dar acum am fost pur si simplu “unimpressed”.

  


 

Concluzia acestei prime parti: e nevoie de o viata pentru a te bucura de tot ce are de oferit acest extraordinar oras. Poate pentru a le vedea o data iti ajung 2-3 saptamani, dar unele lucruri merita vazute zilnic. Mie mi-a intrat in suflet, alaturi de Praga.

Voi reveni cu celelalte trei “fete” ale orasului cat de curand

8 Comments Continue reading

Luni e D-day (primul pe anul asta) – ar trebui sa plecam catre Barcelona. Dar se pare ca faimosul Eyjafjöll vrea sa ne dea cateva emotii inainte de plecare – Barcelona (si nu numai) a avut aeroporturile inchise toata ziua, din cauza noului nor de cenusa care a erupt din mai sus mentionatul vulcan.

Concret – specialistii spun ca ar trebui sa ma relaxez, ca maine se vor redeschide (pentru ca norul se va “rupe” in doua bucati – una catre ocean, a doua deasupra Frantei). So… somn de voie si bagaj facut agale de tot, ca sa nu cumva sa fie nevoie sa mai si despachetez

5 Comments Continue reading