Eu: Si… cum se situeaza compania dumneavoastra in piata? Puncte forte, puncte slabe…? El: Pai, stam bine. Eu: Ce inseamna “bine”? Sunteti lideri de piata? El: Nu… dar stam bine. (blank mental din partea mea)
Eu: Obiectivele palpabile ale postului ar fi…? Cat de mult trebuie sa vanda respectivul? El: Evident, cat mai mult! (cu un zambet idiot pe fata, de parca era miezul curului in momentul ala) Eu: (stanjenit ca trebuie sa explic ce voiam sa spun) Pai, da… dar niste criterii de evaluare a performantei trebuie sa existe, nu? El: (dupa o pauza lunga, dar fara a da semne de prea multa gandire) Sa vanda cat mai mult. Daca e totul in regula, se mai adauga si ceva la salariu (cu o expresie smechero-comica pe fata, de parca negocia la rosii in piata)…
Cam asa s-a purtat discutia de astazi la “marele” interviu unde am fost invitat. Peste un teanc de hartii aruncate aiurea, fata in fata cu un director de vanzari care parea adunat de la cooperativa lui Ceasca, lucrurile n-au fost niciodata atat de clare: eram in locul nepotrivit. By a long shot, chiar.
N-am pretentii exagerate, oameni buni. Dar, cand o firma deschide un post care, macar pe hartie, pare interesant – dar nu isi face macar cel mai de bun simt plan pentru acesta, absolut nimic – atunci e evident cam ce calitate au managerii acesteia. Apoi, cand afli ca descrierea oficiala a postului e doar o mica parte din fisa acestuia, filmul devine tragicomic si usa pare mult prea departe… Cateodata am o placere sadica sa intreb cate un “don Giovanni” cu cravata descheiata si parul iesind din ea (cum era si cel de astazi) detalii SF – gen planuri de viitor apropiat/indepartat al companiei, puncte slabe si forte in comparatie cu piata si metode de contracarare a acestora, proiecte de “crestere” a personalului si de inductie a celor noi… si atunci lucrurile devin cu adevarat amuzante. Am vazut zeci de moduri de balbaiala si chiar reactii nervoase, de genul “de ce te intereseaza?”, dar nu ma satur de sportul asta extrem.
N-are rost sa mint, am dat si de suficienti oameni cu capul pe umeri, care isi meritau din plin titulatura postului. Dar… mai multi sunt cei care angajeaza “ca pe santier”, la romanescul “ce-o fi” – cine stie, poate nimeresc jackpot-ul si le intra pe mana vreun super trooper.
Pe de alta parte, tot astazi am fost placut impresionat de o HR Recruiter de la una din companiile mai discrete de pe piata din Romania – in afara de interviul impecabil pe care l-am avut cu ceva timp in urma (primul a fost cu ea, urmatorul cu clientul ei), m-a sunat astazi sa afle cum a decurs si cel de-al doilea. Profesionisti exista, pacat ca sunt atat de putini.
End of part 1. Urmeaza a doua… sunt convins (ca doar n-a secat putul de manageri de carton).
Nu prea imi place sa ma repet, dar sunt nevoit sa o fac: IPVHost ofera hosting de calitate… romaneasca. Cum e posibil sa primesc un asemenea mail de la o firma care se vrea profesionista? Ar trebui sa ii invat eu cateva metode de a face matrice RAID astfel incat sa nu existe probleme de genul asta? Cel mai mult mi-a placut auto-headshot-ul din final – “n-aveti cumva un backup pe care sa ni-l dati si noua? ca noi suntem braindead si nu stim sa facem cum trebuie asta”. Jenant.
Si n-ar fi atat de grav daca ar fi prima data cand hosting-ul lor imi provoaca draci: inbox-ul meu e plin de alerte de downtime.
Aveti vreo recomandare mai capabila, care sa nu ma jupoaie complet?
N-am mai vazut de enorm de mult timp un scurt metraj. Azi, in unul dintre rarele momente care ma prind in fata televizorului, am dat peste Fa?a galben? care râde, semnat de Constantin Popescu Jr. (unul dintre regizorii “mix”-ului Amintiri din Epoca de Aur) si cu Luminita Gheorghiu si Teodor Corban in roluri principale (nu ca ar mai exista si unele secundare).
Mi s-a parut foarte bun. Cred ca voi repeta experienta, cat mai curand.
… altfel nu imi pot explica imaginea (dati click pentru a vedea la un urias 600×800 px) In cazul in care rezolutia infecta va impiedica sa intelegeti ce scrie pe luneta acestei Dacia facuta zob si mancata de rugina – este vorba de “Speed Devil”. Daca asta nu e autoironie, atunci nimic nu mai este…
Cam asa suna intrebarea ascunsa din anuntul din imagine. Pe principiul “daca n-ai prosti in firma, angajeaza cativa de urgenta”, firma cere “cunostinte XL”. Probabil ca asta vor primi, ca Excel-ul e altceva. Gramatica este o notiune mult prea abstracta pentru cel care a redactat anuntul, dar se iarta. Sau nu se iarta, dupa cum doriti.
N-am nimic cu respectivii, dar nu pot sa nu ma amuz de ceea ce vad. Ce e mai amuzant decat anuntul e titlul paginii lor de web (pentru ca DA, AU PAGINA WEB) – Welcome to the Frontpage ii zice.
Cine zicea ca iti trebuie mai mult de patru clase ca sa iti faci firma? Voi reveni cat de curand cu un articol legat de aceasta ultima intrebare (sper, cel putin).
Semaforul pietonilor e rosu. Trec multe masini, apoi se raresc si la un moment dat exista un scurt moment in care acestea lipsesc complet. Semaforul e in continuare rosu, dar prima bovina trece nestingherita catre, probabil, o pajiste cu multa iarba delicioasa – imediat, 90% din restul bovinelor trec fara a se mai uita in stanga si a observa ca masinile au reaparut si placutele de frana scrasnesc din toate incheieturile. “Ce e, ma? Nu vezi c? e <trecere>?” rasuna din grupul de patrupede ocupate cu traversatul. Soferii opresc, parca nevenidu-le a crede ce se intampla. Apoi, intr-un final, se pune si verdele pentru pietoni – masinile se afla in continuare acolo, iar noi – cei trei-patru pietoni ramasi pe loc, traversam oarecum jenati de prezenta lor acolo.
Scara de metrou e un alt loc preferat de patrupedele de oras – cu toate ca regula general valabila pe intreaga planeta (sau, mai exact, in locurile civilizate in care a patruns aceasta “minunatie” subterana) este ca stationarea sa se faca doar pe partea dreapta, absolut toti care urca/coboara iau pozitia lui Homer Simpson (lasati pe spate, cu burta impinsa in fata si cu o figura tampa), indiferent de partea scarii.
Si, cum asta nu era suficient, exista o tendinta absolut iritanta ca multimea sa se organizeze dupa principiul conservelor de ton: cat mai multe persoane/metru patrat. Nu conteaza ca omul din fata ta nu are chef sa iti miroasa toate aromele de transpiratie, trend-ul trebuie pastrat. Nici macar nu voi intra in detalii pentru acest ultim aspect – am atatea povestiri "horror” in minte, dar va voi scuti de citirea lui.
Chiar nu e atat de dificil sa iti pui mintea un pic la “lucru”. Desigur, e mult mai usor pentru celulele nervoase sa privesti doar la un metru in fata si sa nu iti pese daca deranjezi pe cei din jur. Cateva secunde pierdute de tine sunt acceptabile, in conditiile in care cel din fata/spate/lateral nu e deranjat de prezenta ta. Dar aceasta e o mentalitate care a infestat poporul nostru cu mult prea mult timp in urma – si, stiti cum e, obiceiurile vechi se uita foarte greu sau chiar deloc.
