… pentru ca sunt sigur ca va fi din ce in ce mai rau in fiecare an.
As da orice sa revin la temperaturile de la inceputul lui Aprilie…

Meanwhile, va las cu un remember perfect pentru temperatura de afara:

0 Comments Continue reading

Ma chinui de vreo luna sa va povestesc de noul album Massive Attack – nu stiu cum se intampla, dar mereu se “baga in fata” alte trupe. Dupa Phoenix, care inca sunt “proaspeti” si de care nu pot sa ma satur, a venit randul englezilor de la Kasabian.

Evident, acum vine intrebarea: cine naiba sunt Kasabian astia? Justificat, pentru ca nu sunt printre cele mai populare trupe de pe la noi. Va voi scuti de cautarea pe Google si va voi spune doar doua cuvinte: Club Foot. E imposibil sa nu stiti piesa cu care s-au lansat, care – chiar dupa cinci ani – suna incredibil de bine si de “fresh”.

Nu va imaginati ca sunt vreun fan sau macar consumator moderat al muzicii acestor baieti din Leicester (deh, era imposibil sa nu fie englezi, nu?) – in afara de Club Foot, care mi-a placut la nebunie la vremea ei, nu ascultasem nimic de-al lor pana la acest album, denumit – bizar sau original, dupa cum vreti sa-i spuneti – West Ryder Pauper Lunatic Asylum.

Din nou, pentru a cata oara in ultimul an?, am in fata un gen muzical imposibil de definit – motiv pentru care titlul albumului mi se pare chiar meritat. Debutul albumului (Underdog), e in aceeasi nota (chiar daca putin atenuata) cu mai sus mentionatul Club Foot, apoi primim un soi de pop-disco (Where did all the love go?), un instrumental electronic (minimal? am zis corect?), ne intoarcem la un rock nebun si delicios (Fast Fuse), din nou pop… dupa care lucrurile devin cu adevarat interesante.

Nu ma intelegeti gresit, primele cinci melodii ale albumului nu sunt deloc rele. Cu exceptia numita Swarfiga (instrumentalul de care vorbeam mai sus), care e in cel mai bun caz o incercare nereusita, senzatia lasata e cel putin buna.
“But”, pentru ca intotdeauna exista un “but”, e doar un “more of the same”, nu e chiar culmea originalitatii.  Aici, insa, nu pot decat sa salut decizia trupei de a continua cu o a doua jumatate total diferita. De fapt, total e putin spus.

Daca v-au obosit instrumentalele prea puternice ale primelor melodii, cu siguranta va va placea mult mai mult a doua parte a albumului. Eu, unul, n-am avut aceasta problema – dar asta tine de gusturi.

Albumul are trei bijuterii: Thick as Thieves, West Ryder Silver Bullet si poate cea mai buna piesa pe care am avut placerea sa o ascult anul acesta – Ladies and Gentlemen (Roll The Dice).
Poate pentru ca melodia mi-a provocat o mare nostalgie, sau pentru ca mi-a amintit atat de mult de I Started a Joke (Bee Gees sau – daca vreti – Faith No More), cert e ca nu am reusit inca sa imi scot aceasta melodie din minte.

Concluzionand – avem in fata un album extrem de interesant. Inconstant (cu toate ca asta nu este intotdeauna un defect), dar interesant. Nu numai ca il recomand, dar s-ar putea sa va creeze niste obsesii auditive. Auditie placuta!

PS: Si acum… Massive Attack. Sau poate mai apare altceva?

2 Comments Continue reading

Pot scrie cu litere imense “it’s been a while”, si nu cred ca ma poate contrazice cineva… Da, a trecut ceva timp de cand am mai postat aici ceva mai lung de 3 randuri, pentru ca a trecut la fel de mult timp de cand am mai avut timp disponibil pentru a-mi aduna gandurile. Mai mult, a trecut ceva timp de cand am mai ascultat ceva care sa merite mai mult de cateva minute de atencie. Evident, pana acum™.

Nu stiu, nu ma intereseaza la momentul actual si, cel mai probabil, nu cred ca imi va pasa vreodata cine sunt acesti francezi care se autointituleaza Phoenix. De ce? Pur si simplu pentru ca m-a prins atat de mult stilul lor, un soi de “we don’t give a fuck while driving 160km/h”, incat orice alt detaliu despre ei n-are relevanta.

Momentul in care am inceput sa ascult obsesiv Wolfgang Amadeus Phoenix (al patrulea album, by the way) a coincis si cu explozia pe care a avut-o trupa pe radiourile de pe meleagurile noastre – mai mult ca sigur, 1901 e una dintre acele piese pe care le-ati auzit de o suta de ori in ultimele doua-trei luni (dar, evident, habar n-aveti cine o canta). Si – da, 1901 e excelenta, repetitia ei nereusind sa ma faca sa ma satur de ea.

Destula vorbarie fara rost – Phoenix n-au nevoie de asa ceva. Ca gen muzical, avem un soi de pop-rock nebunesc (cel putin, in prima parte a albumului), deosebit de intens, care te face sa nu iti dai seama ca cele 10 piese s-au si terminat si tu inca mai fredonezi versurile excelentei Lisztomania… si atunci te intrebi de ce sunt atat de putine.

Per total – unul dintre albumele cu adevarat originale ale anului care s-a incheiat de curand. Stiu ca nu este albumul lor de debut, dar prefer sa il compar doar cu restul aparitiilor semnate de alti artisti. Auditie placuta!

1 Comments Continue reading

… pentru ca trebuie sa fii nebun sa nu iti placa asa ceva. Si pentru ca astfel de melodii apar atat de rar, incat nu trebuie uitate.

1 Comments Continue reading

Din nefericire, nu va voi povesti despre cum a fost la concertul Faith No More de aseara – in principal, pentru ca l-am ratat (sau, mai corect, am ales sa il ratez).

Cu toate ca nu am fost vreodata un fan infocat al acestora (ceea ce era si imposibil, avand in vedere ca eram un biet copil cand ei se bucurau de anii de glorie), am avut mereu o doza mare de simpatie pentru ei.

Nu trebuie decat sa privesti unul din concertele lor in care nimic nu e fix, publicul se confunda cu trupa si toata lumea e intr-o permanenta miscare – si parca ti-ai dori sa fii in pielea lor pentru cateva secunde.

Am reascultat recent cateva piese de-ale lor si m-a incercat o urma de nostalgie: suna si arata extrem de “90”, anii in care am trecut prin copilarie si mi-am inceput adolescenta…

Welcome back, Faith No More, si welcome back, Mike Patton!

0 Comments Continue reading

Dupa ce v-am “adormit” cu Return from Planet Dub, e momentul sa va trezesc cu un mix de pop si rock, semnata de englezii de la The Noisettes.
Eu i-am auzit prima data chiar in vacanta, cand am dat intamplator pe MTV. M-au “prins” instant.

Beneficiind de o solista cu o voce cu adevarat extraordinara (Shingai Shoniwa), Noisettes ne propun o muzica putin “iesita” din vremea noastra. Daca ar fi sa caut artisti similari, cei mai apropiati ar fi cei din anii ‘60:  Beach Boys (faimoasa trupa de “beach rock” din perioada ‘60 )

Albumul e destul de scurt si alterneaza piesele ritmate (chiar al naibii de ritmate, unele) cu cele mai lente – o alegere inspirata, din punctul meu de vedere, in caz contrar existand riscul ca audienta sa fie obosita de un tempo atat de ridicat.

Cu toate ca piesa cea mai mediatizata de pe Wild Young Hearts este Don’t Upset the Rythm, pe mine nu m-a incantat cu absolut nimic. Un stil caracteristic mai degraba conationalelor de la Sugababes.

Punctele forte ale albumului sunt, in ordine, Sometimes (o piesa care demonstreaza maturitatea vocii solistei si, nu in al doilea rand, ca Noisettes ar putea canta si altceva decat rock), Wild Young Hearts (fara indoiala “vedeta” albumului, o explozie de energie atat vocala, cat si instrumentala), Never Forget You (din nou o piesa excelenta, energica, dar in cu totul alta tonalitate decat melodia anterioara) si So Complicated (cu un sound extrem de “addictive”).

Wild Young Hearts e genul de album parca facut pentru primavara, pentru a energiza ascultatorii. In prima faza am reusit sa ies dintr-o mare plictiseala doar prin ascultarea lui, apoi muzica englezilor m-a prins extrem de tare. Singurul semi-regret pe care il am referitor la album este ca, in opinia mea, trupa este putin in umbra solistei.
Nu vreau sa fiu interpretat gresit, Shingai Shoniwa are o voce incredibila. Dar, ca toti solistii de genul acesta, tinde sa “fure spectacolul” si sa para singura atractie a trupei. Instrumentalele sunt bune, dar pare ca sunt facute doar pentru a scoate in evidenta vocea englezoaicei.

Da, va recomand Wild Young Hearts. S-ar putea sa nu va placa din prima, sa fie putin prea energic si zgomotos pentru anumite stari de spirit – dar incercati si o a doua auditie. Va va “prinde” garantat.

0 Comments Continue reading