Avem in fata albumul cu numarul sapte (daca nu luam in calcul inca vreo cinci compilatii sau best of-uri) al britanicilor de la Morcheeba… trupa care, practic, mi-a “daruit” trip-hop-ul, cea care m-a facut sa ascult ulterior Massive Attack, Tricky sau Portishead… mai e nevoie de vreo introducere?

Vestea mare – dar nu singura care merita atentie – Skye a revenit in trupa, dupa sapte ani si doua albume solo. Nu stiu daca vocea poporului va fi de acord cu mine, dar mi se pare o miscare logica si extrem de utila pentru ambele parti (si trupa, si solista).
Daca The Antidote mi s-a parut bun, chiar si fara Skye, Dive Deep-ul din urma cu doi ani nu a sunat deloc a Morcheeba. Nu ma intelegeti gresit, albumul a avut cateva piese fenomenale (Blue Chair, Gained the World sau Enjoy the Ride inca sunt niste melodii obsedante pentru mine), dar albumul nu parea facut de Morcheeba. Nici Mind How You Go-ul lui Skye nu mi s-a parut un album prea stralucit, vocea ei nefiind suficienta pentru a compensa pentru lipsa trupei – repet, e doar o parere subiectiva.

Long story short… cum e albumul, ma intrebati? Pai… e un clasic Morcheeba. In traducere – pentru fanii trupei (myself included) va fi un album care va ramane mult timp in playlist – iar pentru carcotasii care vor mereu noutati va fi “doar un alt album morcheeba”.

Pe scurt, Blood Like Lemonade are trei piese perfecte – Even Though (primul single), Blood Like Lemonade si Beat of the Drum (ultima fiind ceva cu adevarat original incercat de britanici) – si alte sapte bune.
Am citit pe undeva ca, de fapt, Blood Like Lemonade este doar “un alt album Skye Edwards”. Poate ca este adevarat, solista “fura show-ul” in mod evident, dar nu poate fi decat un pas inainte pentru o trupa care fara ea isi cam pierduse stilul.

Nu cred ca va mai pot spune prea multe despre Blood Like Lemonade – pentru ca (1) muzica lor e mai mult decat versuri + instrumental, are un “ceva” aparte care nu prea poate fi descris, si (2) albumul mi-a placut foarte mult, nu doar pentru cele trei piese de mai sus, ci pentru ca reprezinta revenirea unui stil care se pierduse in 2003.

So… recomand. Nimic mai mult de spus, auditie placuta!

Ma chinui de vreo luna sa va povestesc de noul album Massive Attack – nu stiu cum se intampla, dar mereu se “baga in fata” alte trupe. Dupa Phoenix, care inca sunt “proaspeti” si de care nu pot sa ma satur, a venit randul englezilor de la Kasabian.

Evident, acum vine intrebarea: cine naiba sunt Kasabian astia? Justificat, pentru ca nu sunt printre cele mai populare trupe de pe la noi. Va voi scuti de cautarea pe Google si va voi spune doar doua cuvinte: Club Foot. E imposibil sa nu stiti piesa cu care s-au lansat, care – chiar dupa cinci ani – suna incredibil de bine si de “fresh”.

Nu va imaginati ca sunt vreun fan sau macar consumator moderat al muzicii acestor baieti din Leicester (deh, era imposibil sa nu fie englezi, nu?) – in afara de Club Foot, care mi-a placut la nebunie la vremea ei, nu ascultasem nimic de-al lor pana la acest album, denumit – bizar sau original, dupa cum vreti sa-i spuneti – West Ryder Pauper Lunatic Asylum.

Din nou, pentru a cata oara in ultimul an?, am in fata un gen muzical imposibil de definit – motiv pentru care titlul albumului mi se pare chiar meritat. Debutul albumului (Underdog), e in aceeasi nota (chiar daca putin atenuata) cu mai sus mentionatul Club Foot, apoi primim un soi de pop-disco (Where did all the love go?), un instrumental electronic (minimal? am zis corect?), ne intoarcem la un rock nebun si delicios (Fast Fuse), din nou pop… dupa care lucrurile devin cu adevarat interesante.

Nu ma intelegeti gresit, primele cinci melodii ale albumului nu sunt deloc rele. Cu exceptia numita Swarfiga (instrumentalul de care vorbeam mai sus), care e in cel mai bun caz o incercare nereusita, senzatia lasata e cel putin buna.
“But”, pentru ca intotdeauna exista un “but”, e doar un “more of the same”, nu e chiar culmea originalitatii.  Aici, insa, nu pot decat sa salut decizia trupei de a continua cu o a doua jumatate total diferita. De fapt, total e putin spus.

Daca v-au obosit instrumentalele prea puternice ale primelor melodii, cu siguranta va va placea mult mai mult a doua parte a albumului. Eu, unul, n-am avut aceasta problema – dar asta tine de gusturi.

Albumul are trei bijuterii: Thick as Thieves, West Ryder Silver Bullet si poate cea mai buna piesa pe care am avut placerea sa o ascult anul acesta – Ladies and Gentlemen (Roll The Dice).
Poate pentru ca melodia mi-a provocat o mare nostalgie, sau pentru ca mi-a amintit atat de mult de I Started a Joke (Bee Gees sau – daca vreti – Faith No More), cert e ca nu am reusit inca sa imi scot aceasta melodie din minte.

Concluzionand – avem in fata un album extrem de interesant. Inconstant (cu toate ca asta nu este intotdeauna un defect), dar interesant. Nu numai ca il recomand, dar s-ar putea sa va creeze niste obsesii auditive. Auditie placuta!

PS: Si acum… Massive Attack. Sau poate mai apare altceva?

Pot scrie cu litere imense “it’s been a while”, si nu cred ca ma poate contrazice cineva… Da, a trecut ceva timp de cand am mai postat aici ceva mai lung de 3 randuri, pentru ca a trecut la fel de mult timp de cand am mai avut timp disponibil pentru a-mi aduna gandurile. Mai mult, a trecut ceva timp de cand am mai ascultat ceva care sa merite mai mult de cateva minute de atencie. Evident, pana acum™.

Nu stiu, nu ma intereseaza la momentul actual si, cel mai probabil, nu cred ca imi va pasa vreodata cine sunt acesti francezi care se autointituleaza Phoenix. De ce? Pur si simplu pentru ca m-a prins atat de mult stilul lor, un soi de “we don’t give a fuck while driving 160km/h”, incat orice alt detaliu despre ei n-are relevanta.

Momentul in care am inceput sa ascult obsesiv Wolfgang Amadeus Phoenix (al patrulea album, by the way) a coincis si cu explozia pe care a avut-o trupa pe radiourile de pe meleagurile noastre – mai mult ca sigur, 1901 e una dintre acele piese pe care le-ati auzit de o suta de ori in ultimele doua-trei luni (dar, evident, habar n-aveti cine o canta). Si – da, 1901 e excelenta, repetitia ei nereusind sa ma faca sa ma satur de ea.

Destula vorbarie fara rost – Phoenix n-au nevoie de asa ceva. Ca gen muzical, avem un soi de pop-rock nebunesc (cel putin, in prima parte a albumului), deosebit de intens, care te face sa nu iti dai seama ca cele 10 piese s-au si terminat si tu inca mai fredonezi versurile excelentei Lisztomania… si atunci te intrebi de ce sunt atat de putine.

Per total – unul dintre albumele cu adevarat originale ale anului care s-a incheiat de curand. Stiu ca nu este albumul lor de debut, dar prefer sa il compar doar cu restul aparitiilor semnate de alti artisti. Auditie placuta!

Daca tot eram in urma cu cateva zile la capitolul “ce produc englezii imi provoaca stari de bine”, momentan doar in domeniul muzical, am decis sa aprofundez si sa imi aplec urechea o idee mai “hotarat” asupra unei trupe care mi s-a parut interesanta.

Poate ca voi ati auzit deja de ea, caz in care scuza mea ar fi ca sunt de ceva vreme in total contratimp cu “ce se asculta”, “ce se poarta” si, in general, cu toate “ceseurile”.
Trupa despre care vorbesc se numeste La Roux, este din Brixton si canta o combinatie de electropop/electronica care mi-a atras atentia instantaneu, de la chiar piesa de debut a albumului, In For The Kill.

Nu stiu daca e doar din cauza ca nu sunt chiar un fin cunoscator al pop-ului (si variatiilor acestuia), dar sound-ul mi s-a parut foarte original. Energic, puternic, chiar putin violent (in sensul bun), sound-ul celor doi englezi este, ca sa folosesc o expresie de-a lor, incredibly fresh.

Ce mi-a placut in mod special, in afara sound-ului, a fost chiar faptul ca acesta a fost arhisuficient. In mod normal, ma feresc ca de dracu’ de nume gen Lilly Allen, Sugababes sau alte exemple de “vedete” pop, poate si din cauza continutului muzicii lor. Sincer, am ascultat acest album cap-coada de minim 10 ori si nu am simtit nevoia sa inteleg despre ce canta aceasta bizara domnisoara. Cand m-am concentrat si pe ceea ce debiteaza, am fost dezamagit. Same old girly shit, versuri trase parca la indigo dupa trupele de care tocmai am spus ca ma feres. Acest aspect a fost o crunta dezamagire.

Cu mici exceptii (in principal, o scapare numita Cover My Eyes, care chiar nu are ce sa caute pe un asemenea album), La Roux e un album neasteptat de intens si de corect dozat. Mi-e greu sa imi imaginez pe cineva care ar reusi sa se plictiseasca ascultandu-l, mai degraba riscul ar fi necesitatea unei pauze la jumatatea lui.

Chiar daca nu este, din punct de vedere al continutului, un album revolutionar (nici pe departe), va recomand La Roux pentru multitudinea de moduri in care trupa isi exprima energia: anumite momente va vor da senzatia unui rollercoaster, lucru destul de rar in muzica lansata in ultimii ani. Auditie placuta!

Stiu ca n-am mai scris de mult ceva despre ce muzica noua am mai ascultat – si asta pentru ca am avut o perioada in care n-am avut noroc de albume reusite, drept urmare am insistat pe muzica descoperita cu ceva timp in urma. Cateva exceptii au existat, totusi, noul Wait for Me – semnat de Moby – fiind undeva in varful “listei”.

Moby a insemnat intotdeauna pentru mine muzica nocturna. Fie ca a fost vorba de melancolicul Play (un album fenomenal), visatorul 18 sau mult mai energicul Hotel (care mi-a parut in anumite momente mai mult un pariu al americanului decat o adevarata evolutie muzicala pentru el), am avut intotdeauna probleme cu ascultarea muzicii lui inainte de ora 22:00.
Drept urmare, e inutil sa mai spun ca Wait for Me are, in mare, aceleasi “instructiuni de utilizare”.

Daca ar fi sa compar aceasta noua inventie cu albumele anterioare, ar fi corect sa il pozitionez foarte aproape de Play si 18, dar cu mult deasupra lui Hotel. Daca v-au placut primele doua, cu siguranta Wait for Me va va “manca” enorm de multe ore de auditie. In schimb, cei care au descoperit Moby abia la momentul Hotel ar putea avea cateva probleme de acomodare – acum negativele sunt mult mai “blande”, un numar destul de mare de piese reprezentand mai degraba companii perfecte pentru momentele de introspectie ale ascultatorilor decat pentru o seara in club. Din acest punct de vedere, sunt 100% multumit de directia aleasa de Moby.

Mi-ar fi greu – chiar foarte greu – sa ii gasesc defecte acestui album. Din punct de vedere muzical, nu este “mainstream stuff”, dar acest lucru nu poate fi decat un lucru bun. Continutul este insa punctul forte – Wait for Me reprezentand o invitatie la o calatorie alaturi de un artist sincer, care nu se straduieste sa isi acunda starile prin care trece.

Pale Horses, Shot in the Back of the Head (al carei videoclip poarta semnatura lui David Lynch), Wait for Me, Isolate si Study War au fost melodiile care m-au “ravasit” cel mai tare. Restul de 11 piese sunt si ele excelente, fara exceptie. Vocea lui Moby se aude doar pe Mistake, din pacate.

Ca incheiere, Wait for Me este poate cel mai interesant album pe care l-am ascultat in acest an – si o experienta pe care nu prea ati avea voie sa o ratati. Mie mi-a mers direct la suflet.

Dupa o adevarata cura de filme asiatice (despre care v-am ramas dator cu niste articole), am revenit undeva intre SUA si Europa (cu suprinzatoarea Isabel Coixet in rol de regizor).

Cum reactioneaza un om atunci cand isi priveste in ochi propria mortalitate? Ce motivatie poti avea atunci cand simti ca tot ce iti oferea iluzia ca esti vesnic nu mai are sens, totul culminand cu descoperirea unei persoane de mai putin de jumatate din varsta ta, care iti contrazice prin simpla existenta toate regulile vietii?

Pare complicat? Mie mi s-a parut de-a dreptul sublim. Kingsley si Penelope, doi dintre actorii mei preferati, au avut de partea lor “chemistry”-ul (ai putea sa juri ca ce e intre ei in film ar putea exista si in realitate fara nici o problema) si filmul nu putea decat sa imi placa. Sigur, nu e un film care comunica doar vizual cu spectatorul, mai degraba trebuie ca vizionarea sa vina in momentul potrivit (si cazul meu, care tineam filmul pe birou de aproape un an, tocmai in asteptarea acelui moment). Sunt sigur ca Elegy va avea o alta aroma si, poate, o alta semnificatie pentru mine peste zece ani.

Nu stiu daca sa vi-l recomand. Nu e genul de film care sa depaseasca un hype, trebuie vizionat cu ochii larg deschisi si fara a avea asteptari enorme – nu e nici spectaculos, nici teatral, e poate putin prea uman pentru o mare parte din spectatori.

Finally, dupa 3 ani de liniste, britanicii de la Massive Attack au scos un nou material. E vorba doar de un EP (4 piese), dar unul cu adevarat demential. In Februarie 2010 vom avea parte si de un album nou – deja faimosul LP5 (neoficial, se pare ca se va numi Weather Underground).

Ma bucur ca nu s-a schimbat nici un pic atmosfera dark (dusa la extrem cu 100th Window). Piesele noi sunt … pur si simplu addictive, n-am avut nevoie de nici un pic de reacomodare cu muzica englezilor. Splitting the Atom si Psyche (cu Martina Topley-Bird, preferata mea, pe post de guest star) mi s-au parut cel putin la acelasi nivel cu cele mai bune piese de pe Mezzanine sau 100th Window.

Astept cu interes luna Februarie a anului viitor…
Voi ce parere aveti?

Stimati cititori, avem in fata o artista care nu a avut parte de faima pe care o merita. Una dintre vocile cele mai interesante de pe albumele semnate Massive Attack, apoi “muza”, vocalista si ulterior iubita lui Tricky, Martina Topley-Bird reprezinta exemplul clar de artist lasat in umbra de succesul trupelor cu care a lucrat.

Dupa un album de debut impresionant (Quixotic, 2003), laudat de aproape toti criticii muzicali pe la care a trecut, dar care nu a avut parte de succesul comercial pe care – fara dubii – ar fi trebuit sa il aiba, Martina a decis sa schimbe total stilul si sa revina cu un al doilea album. De la trip-hop si o atmosfera rece, parca amintind de Portishead, acest The Blue God inseamna o trecere catre un soul mult mai usor de digerat si, de ce nu, mai melodic. Poate pentru multi ar parea ca muzica Martinei e mai comerciala – chiar si eu am fost usor sceptic inainte de a-l asculta – de fapt, noul stil e chiar un pas inainte.

Pentru cei care aud prima data de aceasta englezoaica, as recomanda ascultarea macar a melodiei Sandpaper Kisses (prezenta pe excelenta coloana sonora a jocului Fahrenheit / Indigo Prophecy). E intro-ul perfect pentru ceea ce inseamna muzica Martinei. Dupa aceasta, The Blue God va avea efectul unui ceai fierbinte intr-o zi friguroasa de decembrie.

Debutul albumui m-a dus instantaneu cu gandul la Roisin Murphy, negativul lui Phoenix avand o usoara “aroma” de Overpowered. Asemanarile se opresc aici, totusi. Phoenix e un intro oarecum bizar, cu un tempo identic pe intreaga durata – eu spun ca locul ei ar fi fost undeva in apropierea jumatatii albumului.

Ceea ce e cu adevarat impresionant in legatura cu metamorfoza (din punct de vedere a stilului muzical) Martinei e faptul ca reuseste sa creeze un gen total inedit: duce la limita soul-ul si ii adauga suficient trip-hop, incat produsul final nu prea mai seamana cu nici unul dintre cele doua. Privit din acest unghi, The Blue God este un album cu adevarat surprinzator, poate printre cele mai bune lansari ale anilor recenti.

Am reusit sa imi formez o adevarata obsesie pentru Baby Blue, unde am simtit cateva asemanari clare cu muzica anilor ‘60 (si mi-am amintit ca si Noisettes au reusit asta cu Wild Young Hearts, un alt album care mi-a placut mult), am picat intr-o usoara senzatie de “glamour” ascultand Carnies, apoi am trecut printr-un soi de remember al stilului de pe Quixotic cu piesa Shangri-La (de o profunzime impresionanta), am primit si o portie de energie pura (denumita sugestiv Da Da Da Da) si apoi am revenit in atmosfera din ‘60 cu Poison. Cu ocazia asta, v-am enumerat si melodiile care mi s-au intiparit cel mai rapid in minte.

Sincer sa va spun – nu stiu ce anume mi-a placut mai mult la The Blue God. A fost un album care m-a luat total prin surprindere si nu prea m-a mai lasat in pace (nu doar Baby Blue avand enorm de multe repeat-uri in ultimele zile).

Cum as putea sa concluzionez articol altfel decat spunand ca The Blue God e un album pe care nu aveti voie sa il treceti cu vederea? Indiferent care dintre cele doua stiluri muzicale va sunt mai apropiate, Martina va va face sa uitati de delimitarile lor. Si, ca sa nu raman dator, va atasez si deja clasicul Sandpaper Kisses, de pe albumul anterior. Auditie placuta!

… sau cum a reusit cinematografia coreeana sa transmita in doua ore mult mai mult decat au facut-o aproape toate filmele Hollywood-ului din ultimii 20 de ani

Recunosc, pana la inceputul acestui an nu dadeam doi bani pe cinematografia asiatica. Cu toate ca eram constient de numarul impresionant al filmelor coreene sau japoneze care primeau premii pe la toate festivalurile la care participau, ceva ma impiedica sa accept ca imi erau necesare.

A fost nevoie de un artist ca Chan-wook Park pentru a observa ca efectul culturii cinematografice orientale asupra mea e diametral opus celui occidental – stiu, poate parea destul de evident pentru majoritatea oamenilor, vorbim de doua culturi extrem de diferite, dar efectul constientizarii acestor diferente se aseamana cu sentimentul unui copil care tocmai a realizat ca a devenit adult.

Filmul din titlul articolului poate fi caracterizat usor ca un paradox: reuseste sa fie uimitor de simplu si, cu toate acestea – ofera pe tava enorm de multe invataturi despre viata. Nu va indepartati, nu vorbim de filosofie sau psihanaliza, Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring (sau Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom) se aseamana cu o scufundare intr-un rau racoros de munte, fiecare spectator avand libertatea de a intelege in felul lui scopul acesteia.

Chiar daca nu am obiceiul de a va povesti decat foarte putin, va voi dezvalui ca filmul e impartit in cinci acte – cele cinci etape din viata unui calugar budist: copilul (inocenta), adolescentul (iubirea), adultul (libertatea), omul peste care a trecut timpul (regretul) si batranul (renasterea si reinceperea ciclului), in ultima parte personajul fiind interpretat chiar de regizorul Kim Ki-duk.
Din punct de vedere artistic, nu am ce sa ii reprosez filmului: imaginile, muzica si intreaga atmosfera sunt de domeniul povestilor care ma fascinau in copilarie; iar ca si mesaj, pot spune ca a fost unul dintre cele mai puternice filme pe care le-am vazut pana acum.

Voi reveni si cu celelalte perle ale cinematografiei asiatice pe care am avut placerea sa le savurez.
Vizionare placuta!

Nu-i asa ca ma orientez doar catre albume cu nume delicioase? Dupa Death by Chocolate, va invit la o portie de Nectar, semnata de Natalia Clavier, una din cele mai interesante voci actuale. In cazul foarte probabil in care nu puteti sa o localizati pe scena muzicala, va spun doar ca a cantat, inclusiv la concertul de anul trecut, alaturi de mult mai cunoscutii Thievery Corporation. Ea canta chiar sub label-ul acestora, numit Eighteenth Street Lounge Music.

Ca de obicei, am dat play albumului fara sa ma documentez absolut deloc asupra a ceea ce urma sa ascult. Si, tot ca de obicei, am fost surprins placut de ceea ce mi-a rezervat acest Nectar. Ca stil muzical, argetinianca se situeaza undeva intre downtempo, drum’n’bass si jazz, in exact aceasta ordine.  Dar va avertizez inca de acum ca – pe intreaga durata a albumului – ritmurile vor pica in permanenta pe plan secund, vocea artistei fiind pur si simplu incredibila.

Exista doua genuri de muzica: cea care se asculta la maxim, cu geamurile deschise, si cea care se potriveste mai bine unei auditii intime, cu nivelul sunetului mult sub 50%, in compania unor persoane apropiate. Probabil ca v-ati dat deja seama ca muzica Nataliei face parte din a doua categorie.

Daca ar fi sa caut asemanari cu ceea ce se afla deja in colectia mea muzicala, as spune ca melodiile ritmate au ceva chiar de la Thievery Corporation, instrumentalele se aseamana usor cu Bajofondo sau Gotan Project, iar vocea ei… sincer, aici m-ati prins – nu seamana cu altceva cea am mai ascultat pana acum. Are un timbru extrem de bine conturat, cu toate ca finetea este cuvantul cel mai potrivit pentru a o descrie. In nici un moment nu am simtit ca se chinuie sa iasa in evidenta, sa impresioneze.

Daca ar exista ceva de reprosat lui Nectar, atunci ar fi ceea ce eu percep ca un soi de "indragostire de stilul propriu” (stiu, suna bizar). Drept urmare, ascultatorii pot pica total in starea propusa de el, sau il vor respinge total. Intr-un fel, e un lucru bun, artista nefiind prea interesata de introduceri sau acomodari pentru cei care nu sunt pregatiti pentru muzica ei.

Pe langa El Arbol (piesa de debut, cu influente clare de d’n’b, preferata mea) si Azul, cele doua piese care au fost deja lansate ca single-uri, mi-a placut foarte mult Ay De Mi (pe care o aveti in varianta live la sfarsitul acestui articol). Restul melodiilor sunt si ele excelente si merita sa fie ascultate in egala masura.

Cele doar 11 piese, cantate integral in spaniola, sunt un aperitiv delicios pentru orice iubitor al downtempo-ului. Cu acest Nectar pe post de prima demonstratie a calitatii artistei, nu pot decat sa sper ca si urmatoarele materiale semnate de Natalia Clavier vor fi la fel de bune. Albumul este, fara indoiala, unul dintre cele mai bune materiale lansate anul trecut. Este o recomandare clara, bineinteles.