Interesant: new English shit (2)
Oct 14… mai mult sau mai putin noi, actually.
Melodiile care imi stau pe creier in ultima saptamana (toate britanice, evident 
):
Skye + Tequilla = Love: Morcheeba @ Sala Palatului
Oct 08“Do you want to hear a song from MY new album?” intreba ea undeva pe la jumatatea concertului. Evident ca publicul a izbucnit intr-un “YEEEES” frenetic, dar un detaliu le cam scapa tuturor – nu era albumul EI, era al trupei in care canta. Se pare ca unele lucruri se uita mai greu (daca nu stiti la ce ma refer, Skye Edwards s-a intors in Morcheeba dupa o incercare de cariera solo).
A fost doar amuzant momentul, sunt sigur ca nimeni nu a fost cu adevarat oripilat de aceasta mica “scapare” din partea ei.
Dar sa incepem cu inceputul, pentru ca nu toata lumea stie despre ce vorbesc…
6 Octombrie 2010, Sala Palatului, Morcheeba – dupa ce i-am “scapat printre degete” in 2009 (cand au cantat in Fratelli, fara Skye), era aproape ilegal sa repet greseala. La opt fara cateva minute, stateam cuminte pe locul din sala.
In deschidere – Antarctica, un soi de Hooverphonic-Portishead-wannabe romanesc, un duo care intai ne-a adormit – apoi pur si simplu ne-a enervat. La inceput au fost banali, apoi au devenit enervanti. Inchipuiti-va un chin de aproape o ora (nici macar Martina n-a cantat atat in deschidere la Massive Attack – si fata aia chiar avea ce canta) si veti avea o parte din starea mea psihica de la ora noua. Mai erau 20 de minute pana incepea efectiv concertul si deja eram nervos.
”This better be worth it”, gandeam. Si chiar a fost, dupa cum urma sa vad.
Si-a aparut Skye, moment in care orice urma de nerv a disparut instantaneu – la un metru si (maxim!) jumate, englezoaica este energie pura. Nu a fost nevoie sa rosteasca mai mult de doua-trei fraze si lucrurile au revenit la normal. Showtime!
Eram curios ce vor canta – nu ma incanta ideea de un concert exclusiv Blood Like Lemonade, si am fost placut surprins: au inceput cu Big Calm (Big Sea si extraordinara Friction, care a ridicat oamenii in picioare), apoi au alternat Who Can You Trust? cu Charango.
Abia atunci a avut loc “evenimentul” despre care va spuneam la inceputul articolului. Fie ca a fost regizat sau doar sincer, ceea ce toata lumea urma sa vada era ca, per total, asistam la un concert Skye – Morcheeba fiind doar un soi de “special guest”.
Repet ceea ce am spus si in articolul despre Blood Like Lemonade – Skye fura tot show-ul, fie ca e pe scena sau pe disc, dar asta NU ESTE UN LUCRU RAU.
Credeti-ma pe cuvant – aceasta englezoaica este absolut incredibila! A dansat non-stop, a ras fara oprire (de cateva ori oprindu-se sa ne spuna ca ii e greu sa se concentreze la concert din cauza ca se distreaza prea tare in compania noastra), a baut tequilla si – in general – ne-a tinut pe toti in priza in fiecare secunda!
Dupa “reprezentatia” aceasta, Skye urca vertiginos in topul vocilor mele preferate – e o reala placere sa o asculti live, muuuult peste orice de pe inregistrari. Oricat de proasta ar fi sonorizarea din Sala Palatului (si a fost, din nou, sub orice critica), vocea ei a detonat efectiv atmosfera.
Practic, de la prima piesa de pe Blood Like Lemonade, toata atmosfera s-a schimbat – publicul a stat mai mult in picioare, iar Skye putea foarte usor sa vina in mijlocul nostru si sa cante de acolo.
Dupa ce s-a plictisit sa bea singura, a inceput sa imparta tequilla si whisky cu spectatorii din primele randuri – deh, trebuia sa fie un motiv pentru pretul mai ridicat al biletelor acolo, nu? 
La final, dupa ce au incercat sa ne induca in eroare cu un deja banal “That was the end, bye bye”, a urmat un bis realmente excelent ales – Be Yourself si Rome Wasn’t Built in a Day. Breathless.
Per total – doar show-ul Massive Attack ma impiedica sa afirm ca a fost cel mai reusit concert vazut pana acum. De recomandat oricui, nu doar fanilor Morcheeba.
Morcheeba – Blood Like Lemonade
Jul 08
Avem in fata albumul cu numarul sapte (daca nu luam in calcul inca vreo cinci compilatii sau best of-uri) al britanicilor de la Morcheeba… trupa care, practic, mi-a “daruit” trip-hop-ul, cea care m-a facut sa ascult ulterior Massive Attack, Tricky sau Portishead… mai e nevoie de vreo introducere?
Vestea mare – dar nu singura care merita atentie – Skye a revenit in trupa, dupa sapte ani si doua albume solo. Nu stiu daca vocea poporului va fi de acord cu mine, dar mi se pare o miscare logica si extrem de utila pentru ambele parti (si trupa, si solista).
Daca The Antidote mi s-a parut bun, chiar si fara Skye, Dive Deep-ul din urma cu doi ani nu a sunat deloc a Morcheeba. Nu ma intelegeti gresit, albumul a avut cateva piese fenomenale (Blue Chair, Gained the World sau Enjoy the Ride inca sunt niste melodii obsedante pentru mine), dar albumul nu parea facut de Morcheeba. Nici Mind How You Go-ul lui Skye nu mi s-a parut un album prea stralucit, vocea ei nefiind suficienta pentru a compensa pentru lipsa trupei – repet, e doar o parere subiectiva.
Long story short… cum e albumul, ma intrebati? Pai… e un clasic Morcheeba. In traducere – pentru fanii trupei (myself included) va fi un album care va ramane mult timp in playlist – iar pentru carcotasii care vor mereu noutati va fi “doar un alt album morcheeba”.
Pe scurt, Blood Like Lemonade are trei piese perfecte – Even Though (primul single), Blood Like Lemonade si Beat of the Drum (ultima fiind ceva cu adevarat original incercat de britanici) – si alte sapte bune.
Am citit pe undeva ca, de fapt, Blood Like Lemonade este doar “un alt album Skye Edwards”. Poate ca este adevarat, solista “fura show-ul” in mod evident, dar nu poate fi decat un pas inainte pentru o trupa care fara ea isi cam pierduse stilul.
Nu cred ca va mai pot spune prea multe despre Blood Like Lemonade – pentru ca (1) muzica lor e mai mult decat versuri + instrumental, are un “ceva” aparte care nu prea poate fi descris, si (2) albumul mi-a placut foarte mult, nu doar pentru cele trei piese de mai sus, ci pentru ca reprezinta revenirea unui stil care se pierduse in 2003.
So… recomand. Nimic mai mult de spus, auditie placuta!
Weekend de concerte (2): Gotan Project @ Sala Palatului
Jun 29Vineri, 25 Iunie 2010 – o zi perfecta pentru un concert de (electro)tango, nu? Asa am crezut si eu atunci cand am cumparat biletele, imi imaginam o dupa-amiaza calduta si o seara pe masura – in schimb, am avut parte de o ploaie foarte enervanta si temperaturi de noiembrie. Not that nice.
Nu mica mi-a fost mirareaa sa vad oameni dansand tango in ploaie, la mai mult de o ora inainte de inceperea concertului – nu stiu daca erau de la vreo scoala de dansatori sau doar voiau sa sfideze vremea urata de afara, dar mi-a placut la nebunie!
Odata ajunsi in sala, situatia s-a schimbat radical – venisem pregatit pentru un show in primul rand al publicului, asa cum vazusem in nenumarate filmulete de pe youtube, unde sali pline dansau impreuna pe ritmurile franco/argentinienilor. No such luck here, din pacate – am vazut unul, maxim doua cupluri care dansau nestingherite printre randuri, restul fiind “ca la teatru”.
A fost prima data cand i-am vazut pe Gotan, dar mi-a placut. N-a fost genul de show exploziv, care sa smulga minute de aplauze frenetice, ci mai degraba un spectacol discret, de bun-simt. N-au venit nici cu dansatori, ci s-au concentrat doar pe ce cantau, ritmurile fiind excelent de bine acompaniate de imaginile de pe ecranul de proiectie din spatele lor.
Ma asteptam sa aud mai multe melodii “clasice”, macar Revancha del Tango sau Last Tango in Paris, dar n-a fost cazul. In fond, a fost un concert de promovare pentru “Tango 3.0” si n-avea cum sa ma deranjeze prea tare ca acesta a fost centrul atentiei. Si e chiar un album foarte reusit, o idee mai matur decat ce au lansat pana la el.
Per total, a fost un show impecabil, mult peste asteptarile mele – anumite momente m-au lasat cu gura cascata (gen doamna din penultima poza, care canta fara nici o problema la trei instrumente simultan).
Chiar daca nu am avut parte si de dansatori (fie ca erau adusi de trupa, fie ca erau din public), senzatia ramasa dupa concert a fost ca ar fi putut canta si 10 ore fara sa ma plictisesc vreun pic. O bila neagra pentru public, totusi – nu au cerut bis, pur si simplu au parasit scena plictisiti la finalul concertului.
Weekend de concerte (1): Massive Attack @ Zone Arena
Jun 28Inca imi vibreaza creierul de aseara. Cum de la ce? De la beat-urile celor de la Massive Attack – au fost la Zone Arena, la doi ani dupa ce venisera prima data in minunata Romania (pe acela l-am ratat).
First of all, locul era o mare necunoscuta pentru mine: what the fuck is Zone Arena? Stiam ca prin martie era un mare santier acolo, in care se construia “romaneste” . Surprinzator, dar e aproape gata – pe jos e inca smoala si pietris, parcarea e de fapt o bucata de pamant neamenajata – dar locul compenseaza din plin prin sonorizare si “loc de dat din cap”.
La 20:00 (al naibii de punctual, chiar) a aparut Martina Topley-Bird, pentru o mini-deschidere acustica. Chiar si daca nu urmau Massive tot ar fi meritat sa o vad (atat de mult imi place muzica ei) – am avut placerea sa ascult si varianta piano-only a obsesiei numite “Baby Blue”, care suna chiar mai bine decat cantata din chitara.
Intr-un final au venit si baietii, relaxati si usor plictisiti – la fel ca si publicul, deloc conectat la ce se canta pe scena. Parca pentru a nu-i deranja, trupa a cantat un Risingson muuuult prea moale si aproape in surdina. Deloc placut.
Nestiind cum e amplasata scena si cat de mare e locul, am ales bilete la “pensionari” – adica la tribuna. Evident ca n-am putut sa stam acolo decat in prima parte a concertului – pur si simplu nu ne simteam la concert stand pe scaun. Tot atunci s-a dezmortit usor si publicul, iar Del Naja a inceput sa isi dea silinta – Inertia Creeps, Angel sau Atlas Air fiind urcand nivelul concertului la “fenomenal”.
Nu v-as recomanda sa stati in alta parte decat la 2-3 metri de scena, locul unde nu mai ai nici o sansa sa iti auzi gandurile din cauza puterii cu care basul apasa pe ele – dar deloc deranjant, sunetul a fost de nota 20.
Nu stiu cine a fost chitaristul din stanga scenei, dar a ridicat publicul in picioare (la figurat, ca oricum erau toti in picioare ). Incredibile au fost si Unfinished Sympathy si Safe from Harm, cantate de o Deborah Miller in forma maxima.
Spre final, publicul a explodat efectiv – si trupa a mentinut nivelul excelent al atmosferei. M-am bucurat ca n-au cantat prea mult de pe banalul Heligoland (chiar daca a fost un concert de promovare al acestuia) si au mers pe piesele “clasice”.
Nu mi-au placut Risingson, Babel si Psyche (era perfect daca ar fi cantat varianta de pe Splitting The Atom EP, dar au mers pe cel de pe album), dar restul au fost dementiale. Mult peste asteptari, apropos.
Cat despre atmosfera… daca i-ati ratat cumva, mergeti urgent dupa ei! Nu conteaza unde canta, merita vazuti si revazuti!
