Praga 2010 – Partea II: Relaxare si visare pe malul Vltavei
Oct 11Nici o minune nu dureaza mai mult de trei zile – in speta, lauda de sine referitoare la faptul ca voi posta imediat dupa ce vin din vacanta a fost doar partial corecta (33%, mai exact). Chiar si asa, n-am murit – si am revenit cu partea a doua.
Tineti minte ca vorbim despre luna august. Asta a fost, de fapt, mai mult o autoimbarbatare, ca sa nu ma mai uit cu tristete pe fereastra inundata de ploaia de noiembrie. Deh, intr-o viata viitoare va fi soare in anotimpul asta. Revenind…
Revenind – Praga, august. Dupa trei zile de alergatura tipic turistica, eram putin dezamagiti. Orasul era acelasi, oamenii erau cu siguranta aceiasi, dar senzatia nu era deloc cea pe care ne-o aminteam… faceam ceva gresit. Eram prea turisti.
Mergeam pe una din strazile din Orasul Vechi si am vazut-o, pe marginea unei cladiri – nepasatoare, relaxata si putin trista, ne privea pe toti cu un dispret care parca spunea “Ce faceti aici? Nu asa trebuie sa va petreceti viata, mereu pe fuga”. Chiar daca nu era decat o statuie (cea din prima fotografie de mai sus), mesajul ei mi-a explodat parca in minte, si totul s-a schimbat.
Wait, s-ar putea sa ma insel. S-ar putea ca ritmul pasilor nostri sa se fi schimbat atunci cand am pasit in tramvaiul nostalgic, linia 91 – cea in care timpul pare ca merge in sensul invers si anii ‘20 sunt la o “aruncatura de bat”. Mi-a parut rau ca niciunul dintre noi nu stia limba ceha, pentru ca vatmanul era extrem de generos cu informatiile despre locurile prin care treceam. Din cand in cand ne mai arunca cate o privire aspra, aparatul foto din mana mea neregasindu-se in peisajul vehiculului 
Ar putea fi chiar in urma intalnirii cu piticii din parcul Kampa – ei ne-au sprijinit pana cand picioarele nu ne-au mai durut prea tare, apoi ne-au explicat ca putem sa savuram aroma orasului si daca ne miscam ceva mai incet.
Cert este ca ne-am asezat pe o banca de pe malul Vltavei si am ignorat toate listele de “to do”, “to see” & co., cu care venisem pregatiti de acasa. Am ales cate o directie in care sa mergem si ne-am oprit de fiecare data in locurile care ni se pareau interesante.
Asadar, de la sud spre nord, pentru ca asa calatoream in fiecare dimineata (hotelul a fost aproape de Chodov):
1. Vysehrad. Singura statie de metrou de la suprafata, al doilea “castel” al orasului. Am pus ghilimele pentru ca nu este, asa cum ne asteptam, un castel in adevaratul sens al cuvantului. Este, mai mult, un domeniu foarte mare – in mijlocul caruia se afla o catedrala foarte mare (cu aspect de castel).
Domeniul, in sine, este o reala placere pentru o plimbare de dupa-amiaza (sau de dimineata, daca aveti hobby-uri gen mers la biserica & stuff) – la zece minute de mers pe jos de la statia de metrou.
Mi s-a parut un loc excelent pentru oricine – in afara unui parc urias (practic, tot domeniul poate fi considerat un parc), exista doua locuri de unde poti sa privesti orasul: unul in vest, pe langa zidurile exterioare, si unul in nord, practic PE ziduri (putin exagerat, dar asta a fost impresia).
Am vazut oameni facand jogging, altii plimband cainii si – cei mai multi – care faceau exact ce faceam si noi: admirau acoperisurile caramizii ale orasului. Imi pare rau ca nu am un asemenea oras si in Bucuresti – poate, in felul asta, nu as mai avea nevoie de atatea “scapari” ca sa pot respira.
Catedrala mi s-a parut OK, cu accentul pus pe “habar n-am cum ar trebui sa fie, din moment ce nu sunt un om religios”. Este imensa, oamenii vin aici chiar ca sa se roage, nu doar pentru fotografii.
Noi am nimerit in mijlocul unui platou al unui film (chiar in fata catedralei), a fost distractiv sa vedem cum se “aranjeaza” niste efecte speciale in direct 
2. Gradinile Vrtba. Un “secret haven” al orasului, ascunse in hatisul de strazi ale centrului vechi (aproape de Catedrala Sfantului Nicolae). Pentru 40 CZK ai parte de cel mai linistit colt al orasului.
E destul de greu de explicat in cuvinte, pentru ca ideea unei asemenea gradini merita mai degraba cateva sute de fotografii – practic, avem o gradina dispusa pe verticala, asemenea unei fantani cu 4-5 “niveluri” – doar ca, in loc de apa, avem parte de verde in toate nuantele posibile, condimentat cu niste flori ale caror culori tin mai degraba de notiunea de vis decat de realitate.
In caz ca v-am ametit prea tare, voi fi mai clar – nu aveti VOIE sa ratati gradinile Vrtba. Sunt convins ca veti trece pe langa ele de minim zece ori in cautarea obiectivelor traditionale. Opriti-va pentru macar o jumatate de ora si va veti simti ca si cand v-ati reincarcat bateriile.
Evident, n-avea voie sa lipseasca nici de aici un loc de unde poti admira orasul – la nivelul cel mai de sus, pare ca poti pune mana pe acoperisurile cladirilor din jur. Again, as vrea sa pot face asta zilnic.
3. Parcul din Kampa si Zidul lui Lennon. Un pachet din aceeasi categorie cu Vrtba – multa verdeata, doar ca e dispusa pe orizontala de aceasta data (socant, nu? ).
In parc exista si un muzeu ultra-sofisticat (art nouveau sau ceva de genul asta…), dar si piticii lui Cerny. La doi pasi de ei e si zidul lui John Lennon (de fapt, al fanilor acestora), plin de grafitti-uri extrem de haioase.
4. Pasajul Lucerna si Strada Nerudova. Doua locuri unde m-am simtit cu adevarat perfect, sunt practic cele mai reprezentative simboluri ale orasului vechi (dupa parerea mea).
In pasaj e si faimosul Cafe Lucerna, alaturi de cinematograful cu acelasi nume si multe magazine gen “Lipscani”. Tot gen “Lipscani” e si intreaga Nerudova, o strada incantatoare.
Se spune ca era strada negutatorilor in trecut – ce-i drept, acum acestia au facut loc cafenelelor si restaurantelor, dar atmosfera pare identica. Mi-au placut foarte mult si strazile micute cu care se intersecteaza Nerudova, majoritatea fiind aproape pe verticala .
5. Parcurile Letenske si Riegrovy. Atat am reusit sa vizitam dintre parcurile “traditionale” – Divorka Sarka fiind prea mare si prea departe.
Cum ni s-au parut?… Cred ca cel mai potrivit adjectiv ar fi “coplesitoare” – am fost indusi putin in eroare de notiunea romaneasca de “parc”, aici avem echivalentul unor intregi cartiere de-ale noastre.
Diferente foarte mari nu sunt, in afara dimensiunilor. Ce-i drept – n-am vazut jegul si dezinteresul din Romania, dar era de asteptat. Mi-a placut ca au automate de pungi pentru excrementele cainilor, insotite de instructiuni de utilizare
6. Metronomul din capatul podului Cechuv. Il descriu astfel pentru ca, mai mult ca sigur, nu veti sti sa ajungeti la el (noi am fost ghidati pe la Letenske Namesti, dar a fost o idee proasta).
Metronomul este, in sine, un mare pendul si nu reprezinta vreo mare inventie. Ce e impresionant e dealul pe care e pozitionat – in mod clar, cel mai placut loc unde poti sa pierzi vremea si sa privesti furnicarul orasului de sus.
E plin de skateri si grafitti-boys, dar nu e deloc o atmosfera neplacuta – daca nu aveam ghinionul sa ne urmareasca o furtuna in ziua respectiva, pierdeam minim 4-5 ore acolo.
7. Plimbarea cu vaporasul pe Vltava. Stiu, e primul lucru pe care il face orice turist in Praga, dar merita! Data trecuta era mult prea frig pentru asa ceva, ma bucur ca n-am uitat sa facem aceasta plimbare la “a doua fisa”
Am ales un vaporas micut, de 10-20 de persoane, si am avut parte de niste ghizi foarte amabili – ne-au povestit tot ce putea fi povestit despre oras, despre Karluv Most si ne-au dus chiar prin canalele din Kampa (acolo unde doar vasele mici pot intra).
8. Gradinile Regale din Castel. Doar gradinile, pentru ca n-am avut nici o secunda vreo intentie sa calcam in interiorul Castelului.
Relaxare (al catelea episod, oare?), multe flori si o multime de asiatici cu aparatele lipite de ochi – cam asta sunt Gradinile. Am fost si la sere, dar nu ne-au dat pe spate prea tare.
La doi pasi de gradini este si Senatul, cu al lui perete negru. Stiu ca suna stupid, dar asta este – un mare perete negru, plin de forme ciudate (par fete de oameni, animale, etc). N-am reusit sa aflu care e semnificatia lui, dar mi-a placut.
Dragii mei, cam atat imi permite inspiratia mea de moment sa debitez. Mi se pare nedrept sa inchei atat de brusc – pana la urma, Praga este si va ramane mereu orasul meu preferat.
Nu s-au schimbat prea multe de asta-iarna, in afara temperaturii: orasul este la fel de viu si vesel, oamenii placuti si aerul cald (metaforic vorbind). Am “stors” orasul de obiective, dar asta nu inseamna ca ne-am plictisit vreo secunda. Vom reveni de multe ori, presimt…
(urmeaza si o a treia parte, evident, cu arome de mancare ceha si multa cafea. stay tuned )
Praga 2010 – Partea I: Alergand dupa pitici si turnuri
Sep 02Iata ca m-am facut baiat constiincios si nu mai lenevesc cu saptamanile dupa ce revin din calatorii – de data asta m-am apucat de treaba de a doua zi de la intoarcere. Semn de maturizare, oare?
Pentru cei care au aterizat accidental aici – vorbesc de cea mai recenta escapada prin Europa, si anume a doua “descalecare” in Praga. Prima a avut loc cu ceva mai mult de sase luni in urma, cand pietrele pocneau la foc continuu din cauza celor –22 de grade aratate mai mereu de termometru – lucru care nu ne-a impiedicat sa ne indragostim instantaneu de oras si sa promitem ca ne vom intoarce aici si vara. Opt luni mai tarziu, dupa o plimbare calduta prin Barcelona, am ajuns la concluzia ca nu ne mai place deloc tara noastra si preferam sa grabim putin “deadline”-ul promisiunii.
Nu va speriati, nu va voi povesti despre Castelul din Praga, Sinagoga Veche-Noua sau Muzeul de Istorie al orasului. Nu le-am vazut nici de data asta decat din exterior, cu toate ca am trecut pe langa ele zi de zi – si nici nu ne-a tentat vreo secunda sa intram in vreunul.
Eram chiar pe cale sa scriu ca ne-am plimbat relaxat si n-am alergat dupa obiective “standard” – dar asta n-ar fi fost in totalitate adevarat. Aceasta parte I a “povestii” Praga este mai degraba despre tentativa de a fi turisti intr-un oras in care ne-am simtit intotdeauna ca acasa.
Despre ce vorbesc…? Practic, de data asta am venit cu un plan pus mult mai bine la punct decat in iarna (harta, locuri de vazut, s.a.m.d.) – pe principiul “Daca tot e frumos afara, n-avem nici un motiv sa ne mai ascundem in pub-uri si restaurante”.
Imi amintesc ca eram curios inainte de aterizare daca orasul imi va mai lasa aceeasi impresie ca atunci cand acoperisurile erau “invelite” de un strat de zapada (aparent, una din putinele care au fost vazute in ultimii ani acolo). Deloc surprinzator, prima impresie a fost absolut aceeasi.
Prima oprire nu avea cum sa fie alta decat Karluv Most (Charles Bridge), “furnicarul” central al orasului vechi – nu neaparat din superstitie sau doar ca sa ne amuzam, dar acesta a fost “punctul zero” si al primei vizite in oras. Caldura a influentat serios ritmul podului, de data asta fiind mult mai greu sa-ti croiesti o “partie” printre sutele de oameni de pe el. Un fel de Rambla de Cehia.
Nu l-am traversat. Ne-am invartit putin pe el, apoi am facut cale intoarsa si am preferat sa il trecem pe cel de mai la nord – Manesuv Most. Aici erau doar o mana de oameni si puteam merge relaxati.
Imediat langa capatul vestic al acestuia incepe Cihelna, o strada parca uitata de turisti. Langa pontonul de minivaporase exista o curte interioara pe care pun pariu ca orice turist “standard” o va rata – ei bine, acesta a fost locul de plecare al “maratonului dupa pitici”, dupa cum veti vedea.
Ne-am “salutat” cu David Cerny pentru prima data aici – ai lui “pisatori” captau intreaga atentie a putinilor trecatori din gradina. Se pare ca statuile au un mecanism prin care, daca trimiti un SMS la un anumit numar (trecut langa ele), ele il vor “scrie” pe apa (ghiciti voi cum!).
N-am incercat, deci nu pot confirma asta.
La o aruncatura de bat de Cihelna incepe o alta perla ascunsa a orasului, si anume Insula Kampa. Un cartier intreg scufundat sub un brat al Vltavei, fosta zona populata cu saraci.
Povestile spun ca, in trecut, Vltava era mult mai agitata, revarsarile acesteia inundand efectiv casele localnicilor de aici si acoperind totul cu mizerie si mal – motiv pentru care nimeni nu venea aici de placere. Acum locul aduce usor cu Venetia, si mai toate vaporasele fac un ocol prin Kampa.
A fost o reala placere sa ajungem accidental intr-un parc de langa “insula”, unde piticii lui Cerny isi facusera loc de joaca – am stat la taclale cu ei putin, am luat loc pe picioarele lor si am prins puteri sa rezistam mersului pe omniprezenta piatra cubica a orasului…
De aici, drumul ne-a dus catre dealul Petrin, via funicular, pana in varf – acolo unde troneaza varianta ceha a Turnului Eiffel. Chiar daca acesta e mult mai mic fata de originalul francez, cehii au avut simtul umorului si l-au urcat pe deal – ceea ce il pozitioneaza cu 2m mai sus (fata de nivelul marii) in comparatie cu “fratiorul” cel mare.
De fapt, “troneaza” e un mod foarte romantat de a exprima realitatea. Mai corect ar fi “danseaza”, pentru ca, odata ajunsi in varful lui, am descoperit cu groaza ca are un balans considerabil. Nu a fost motiv de prea mare panica – totusi, are 130 de ani de existenta.
Peisajul este de-a dreptul uimitor – sunt de parere ca e si cel mai bun loc pentru a vedea intregul oras, fara obstacole sau alte probleme.
Nu cred ca v-am povestit pana acum despre frica mea de inaltime – de vreo cinci-sase ani am primit-o cadou (nu stiu de la cine, dar – daca aflu, ii rup picioarele), si ma incapatanez cu stoicism sa o inving. Nu stiu cum se face, dar aceasta fobie nu se impaca deloc bine cu pasiunea pentru fotografii panoramice (de la mare inaltime, de obicei).
De data asta am facut cunostinta cu frica in cea mai pura forma – am urcat cu liftul, dar a fost nevoie sa coboram pe scari (singura varianta), si pe intreaga durata a coborarii am privit catre pamant (eram fortat de unghi). Nu mai e nevoie sa va spun ca imi venea sa sarut asfaltul atunci cand am ajuns jos. Mission failed.
Next stop: Turnul Zizkov, cea mai odioasa dintre odioasele constructii ale comunistilor. Legendele spun ca a fost construit pentru a bruia transmisiile radio occidentale care razbateau pana in Praga – personal, imi vine greu sa cred asta (n-ar face rusii asa ceva, saracii ).
Constructia e… bizara, dar sunt bland in exprimare. Nu are nici cea mai mica legatura cu arhitectura cartierului (nici cu Zizkov, nici cu Vinohrady), pur si simplu e “din alt film”, unul facut de un grandoman. Evident ca asta nu ne-a putut opri sa il escaladam, nu inainte de a le striga piticilor de pe exterior cateva incurajari (hai ca poti, hai ca mai e putin pana in varf). Made by David Cerny, evident.
De sus, privelistea e doar OK. Totul e sigilat, ascuns in spatele geamurilor groase (motiv pentru care toate pozele facute din turn sunt inutilizabile, fiind pline de reflexii si ras-reflexii). Imi inchipui ca aerul ar fi putin cam tare la 100m altitudine, dar chiar si asa…
Cladirea Dansatoare (Fred & Ginger, pe numele ei de alint) ne astepta in continuare pe malul Vltavei – doar alegerea gresita a orei ne-a oprit din tentativa de escaladare (restaurantul din varf e deschis doar intre orele 18:00-20:00), iar Turnul Pulberariei (Prasna Brana) a parut mult prea banal pentru a merita macar efortul.
Am intrat pana si in biserica din Piata Veche (cea cu ceasul) – habar n-am cum se numea, tot ce voiam e sa ajung in cel mai de sus punct al ei. Dezamagire – aici oamenii veneau sa se roage, nu sa urce in turn. Mission failed din nou.
O pata de culoare noua – poate n-am vazut-o ultima data, poate e mai recenta de atat: in Piata Kafka de langa Ceas e un monument facut doar din chei. Oamenii venisera ca la urs, multi furau ca-n codru din “material” – cert e ca e ceva cum nu prea am mai vazut. Socant – nu e semnata de Cerny!
Mici opriri care nu merita decat o mentiune: House of the Black Madonna (mult mai putin impresionanta decat in fotografii), Cartierul Evreiesc (Josefov) – din mai multe motive decat pot scrie aici, Casa Municipala (Obecny Dum, langa Turnul Pulberariei) si Klementinium-ul.
Probabil ca am trecut pe langa multe altele, dar nu le-am recunoscut.
Dupa care… s-a cam rupt filmul. Eram la “vanatoare” de vreo 3 zile, stiam – fara sa vrem – pe de rost statiile de metrou si liniile de tramvai, dar ceva lipsea. Ratasem tocmai acel ceva care ne placuse atat de tare data trecuta, starea de relaxare activa data de aerul orasului – si ne-am oprit.
Cam atat pentru moment – continuarea in partea a II-a.
Intrebari pentr-un pitic…
Aug 31Am revenit de pe varful norilor, aducand ploaia cu noi (pentru ca in Praga a plouat si a fost nor mai mereu, dar asta nu ne-a deranjat vreun pic), dar n-am reusit sa imi raspund la niste intrebari de-a dreptul elementare.
L-am intrebat chiar si pe unul dintre piticii din Kampa, si mi-a zambit amar. Trebuia sa mai petrec o viata langa el pentru a putea macar sa inteleg de ce lucrurile se intampla asa…
De ce oamenii zambesc cand treci pe langa ei?
De ce se aliniaza toti pe partea dreapta a scarilor, lasand stanga pentru cei grabiti?
De ce isi respecta toti munca si te ajuta fara sa ceara bani sau alte atentii?
De ce norii negri nu ii sperie si fiecare isi vede de drumul propriu?
De ce ploaia nu aduce noroi, ci doar racoare si aer curat?
De ce prefera calea corecta, in locul uneia mai scurte si mai usoare?
Doar atat am reusit sa rostesc, si apoi piticul s-a transformat in piatra – nu inainte de a ma ruga sa deschid ochii mult mai larg si sa incerc sa imi petrec mai mult timp intre ei, cei care au reusit – poate chiar sa devin unul dintre ei, atunci cand le voi semana suficient…
Inapoi in Praga…
Aug 18
Iarna trecuta ne-am vazut implinit doar o jumatate de vis – am vazut Praga, dar am fi vrut sa ramanem acolo. Acum (la inceputul saptamanii viitoare, de fapt) ne intoarcem acolo pentru a trai cea de-a doua jumatate si – cine stie? – sa ramanem acolo, pe malul Vltavei, unde sufletele noastre s-au simtit in sfarsit “acasa”.
Intre timp, il las pe Zachary sa va plimbe pe muzica mea preferata…
Cat despre blog… sper ca acolo imi voi regasi inspiratia si dorinta de a mai scrie, indiferent de locul unde o voi face. Acum nu sunt capabil de mai mult de doua randuri, din pacate.
Praga – Partea II: Mancarea si bautura
Jan 14Va ramasesem dator inca de anul trecut (daca imi permiteti exprimarea asta) cu partea a doua a vacantei noastre din Praga, mai exact cu mancarea si bautura din Boemia. Fara prea multe introduceri, totusi…
O informatie de inceput: cei care prefera mancarurile gatite dietetic si fara prea multe calorii, zahar, s.a.m.d – acest articol nu vi se adreseaza. Nu pentru ca nu v-ar placea, ci pentru ca v-ar face prea multa pofta. V-am avertizat
Sa incepem cu inceputul: unde se mananca bine in Praga?
Aici raspunsul e destul de simplu: aproape peste tot. Fie ca intri in (destul de scumpele) restaurante din centrul vechi al orasului, un adevarat furnicar de turisti – sau alegi sa te indepartezi putin si sa mananci la un restaurant o idee mai retras (turistic vorbind), cu siguranta vei avea parte de una dintre cele mai bune mancaruri incercate vreodata.
Pe primul loc pentru noi ar fi Zlaty Klas, situat aproape de statia de metrou Florenc. Aici am fost intampinati de niste portii uriase ale unor mancaruri pur si simplu grozave: merita mentionate rata la cuptor (practic o jumatate de rata) cu varza rosie gatita in miere si galuste (atat unele din ou, cat si unele facute din paine), friptura de taur cu ciuperci facute in unt si cartofi la cuptor, sau diferitele platouri cu nenumarate feluri de carne (porc, vita, miel), toate delicioase si in portii de hranit un om flamand de o saptamana.
Pe partea de bucatarie vegetariana as recomanda Lehka Hlava (Clear Head), de langa Charles Bridge. Aici nu am gasit urma de carne in meniu, dar – sincer – nici n-a fost nevoie de ea! Supa de linte, preparata cu lapte de cocos si mancata cu orez (in loc de paine) a fost un deliciu – iar deserturile sunt de-a dreptul incredibile.
Mi-a parut rau ca nu am avut timp sa revenim aici, singura vizita fiind facuta destul de “in graba”.
Ne-am aventurat si catre bucataria thailandeza la faimosul Lemon Leaf (din apropierea Cladirii Dansatoare), loc in care am descoperit ce inseamna mancare cu adevarat picanta. Supa de creveti si taieteii cu creveti (si nu, nu e vorba de “infamii” creveti de pe vremea lui Ceasca, si chiar "the real deal”) au fost foarte bune, dar piesa de rezistenta a serii a fost curry-ul dulce de miel cu orez, o mancare putin spus socanta: la inceput, carnea este incredibil de dulce, apoi gustul incepe sa devina picant, ajungand dupa 10 secunde sa fie ca o flacara de iute. De incercat, dar doar pentru cei care suporta asa ceva (ca mine).
Avand avantajul siluetei de tip fermoar (cine nu stie bancul sa imi dea un mail), fara a ma putea ingrasa, cred ca as fi cel mai fericit om daca as locui acolo. Carnuri, sosuri, garnituri – totul este gatit altfel fata de bucataria noastra: nu mai gras sau mai gretos, ci mai dulce si mai gustos. Cu toate astea, nu am vazut oameni grasi pe strada.
In afara mancarii excelente, am avut placerea de a degusta si bauturile traditionale cehe: si aici am fost in egala masura impresionati. Becherovka (un soi de lichior preferat mai mult de femei, dulce-amarui – fabricat din 13 soiuri de ierburi), fernet, faimoasa “zana verde” (absintul, in caz ca nu va suna cunoscuta denumirea populara) sau delicioasele beri (Budweiser, Pilsner Urquell sau Krusovice) ne-au sarit in ajutor in combaterea temperaturilor care picau destul de des sub borna "-15”.
Putin amuzant mi s-a parut vinul fiert (care se gasea in orice loc public, langa orice monument sau piata – alaturi de castanele coapte sau Trdelnik, un soi de Kis Kurtos, dar mai banal) – ei prefera sa il faca extrem de dulce, ca un sirop. Nu e rau, totusi.
Preturile? Veti zambi, dar sunt mult sub cele cu care suntem obisnuiti aici. Mancarurile de pe strada sunt in jur de 2-3 EUR, iar in restaurant poti manca pe saturate cu 10-15 EUR. Cea mai scumpa nota de plata pe care am platit-o a fost de de vreo 1000 CZK, adica vreo 40 EUR, adica doua persoane care au mancat doua feluri de mancare (numai specialitati si alte cele), deserturi, 2 randuri de bauturi (aperitive) si multa bere. Mie mi se pare extrem de decent.
In plus, orice carciuma amarata din Praga are site cu lista completa de preturi sau panou cu preturi la intrare – inca o dovada a respectului pe care acest popor il are fata de turisti.
Daca sunteti gurmanzi adevarati sau doar putin curiosi – veti fi placut impresionati de ce veti gasi in Cehia. Pentru mine a fost o experienta completa, in multe momente parandu-mi cu adevarat rau ca nu ma pot bucura in fiecare zi de toate bunatatile pe care le are de oferit acest popor. Recomand!
