… pentru ca unele trupe nu reusesc sa sune, indiferent cat s-ar chinui, altfel decat… fantastic.
Nu stiu despre voi, dar mie mi-a fost foarte dor de acesti baieti… urmeaza si albumul, cat de curand.

Ma chinui de vreo luna sa va povestesc de noul album Massive Attack – nu stiu cum se intampla, dar mereu se “baga in fata” alte trupe. Dupa Phoenix, care inca sunt “proaspeti” si de care nu pot sa ma satur, a venit randul englezilor de la Kasabian.

Evident, acum vine intrebarea: cine naiba sunt Kasabian astia? Justificat, pentru ca nu sunt printre cele mai populare trupe de pe la noi. Va voi scuti de cautarea pe Google si va voi spune doar doua cuvinte: Club Foot. E imposibil sa nu stiti piesa cu care s-au lansat, care – chiar dupa cinci ani – suna incredibil de bine si de “fresh”.

Nu va imaginati ca sunt vreun fan sau macar consumator moderat al muzicii acestor baieti din Leicester (deh, era imposibil sa nu fie englezi, nu?) – in afara de Club Foot, care mi-a placut la nebunie la vremea ei, nu ascultasem nimic de-al lor pana la acest album, denumit – bizar sau original, dupa cum vreti sa-i spuneti – West Ryder Pauper Lunatic Asylum.

Din nou, pentru a cata oara in ultimul an?, am in fata un gen muzical imposibil de definit – motiv pentru care titlul albumului mi se pare chiar meritat. Debutul albumului (Underdog), e in aceeasi nota (chiar daca putin atenuata) cu mai sus mentionatul Club Foot, apoi primim un soi de pop-disco (Where did all the love go?), un instrumental electronic (minimal? am zis corect?), ne intoarcem la un rock nebun si delicios (Fast Fuse), din nou pop… dupa care lucrurile devin cu adevarat interesante.

Nu ma intelegeti gresit, primele cinci melodii ale albumului nu sunt deloc rele. Cu exceptia numita Swarfiga (instrumentalul de care vorbeam mai sus), care e in cel mai bun caz o incercare nereusita, senzatia lasata e cel putin buna.
“But”, pentru ca intotdeauna exista un “but”, e doar un “more of the same”, nu e chiar culmea originalitatii.  Aici, insa, nu pot decat sa salut decizia trupei de a continua cu o a doua jumatate total diferita. De fapt, total e putin spus.

Daca v-au obosit instrumentalele prea puternice ale primelor melodii, cu siguranta va va placea mult mai mult a doua parte a albumului. Eu, unul, n-am avut aceasta problema – dar asta tine de gusturi.

Albumul are trei bijuterii: Thick as Thieves, West Ryder Silver Bullet si poate cea mai buna piesa pe care am avut placerea sa o ascult anul acesta – Ladies and Gentlemen (Roll The Dice).
Poate pentru ca melodia mi-a provocat o mare nostalgie, sau pentru ca mi-a amintit atat de mult de I Started a Joke (Bee Gees sau – daca vreti – Faith No More), cert e ca nu am reusit inca sa imi scot aceasta melodie din minte.

Concluzionand – avem in fata un album extrem de interesant. Inconstant (cu toate ca asta nu este intotdeauna un defect), dar interesant. Nu numai ca il recomand, dar s-ar putea sa va creeze niste obsesii auditive. Auditie placuta!

PS: Si acum… Massive Attack. Sau poate mai apare altceva?

Pot scrie cu litere imense “it’s been a while”, si nu cred ca ma poate contrazice cineva… Da, a trecut ceva timp de cand am mai postat aici ceva mai lung de 3 randuri, pentru ca a trecut la fel de mult timp de cand am mai avut timp disponibil pentru a-mi aduna gandurile. Mai mult, a trecut ceva timp de cand am mai ascultat ceva care sa merite mai mult de cateva minute de atencie. Evident, pana acum™.

Nu stiu, nu ma intereseaza la momentul actual si, cel mai probabil, nu cred ca imi va pasa vreodata cine sunt acesti francezi care se autointituleaza Phoenix. De ce? Pur si simplu pentru ca m-a prins atat de mult stilul lor, un soi de “we don’t give a fuck while driving 160km/h”, incat orice alt detaliu despre ei n-are relevanta.

Momentul in care am inceput sa ascult obsesiv Wolfgang Amadeus Phoenix (al patrulea album, by the way) a coincis si cu explozia pe care a avut-o trupa pe radiourile de pe meleagurile noastre – mai mult ca sigur, 1901 e una dintre acele piese pe care le-ati auzit de o suta de ori in ultimele doua-trei luni (dar, evident, habar n-aveti cine o canta). Si – da, 1901 e excelenta, repetitia ei nereusind sa ma faca sa ma satur de ea.

Destula vorbarie fara rost – Phoenix n-au nevoie de asa ceva. Ca gen muzical, avem un soi de pop-rock nebunesc (cel putin, in prima parte a albumului), deosebit de intens, care te face sa nu iti dai seama ca cele 10 piese s-au si terminat si tu inca mai fredonezi versurile excelentei Lisztomania… si atunci te intrebi de ce sunt atat de putine.

Per total – unul dintre albumele cu adevarat originale ale anului care s-a incheiat de curand. Stiu ca nu este albumul lor de debut, dar prefer sa il compar doar cu restul aparitiilor semnate de alti artisti. Auditie placuta!

Daca tot eram in urma cu cateva zile la capitolul “ce produc englezii imi provoaca stari de bine”, momentan doar in domeniul muzical, am decis sa aprofundez si sa imi aplec urechea o idee mai “hotarat” asupra unei trupe care mi s-a parut interesanta.

Poate ca voi ati auzit deja de ea, caz in care scuza mea ar fi ca sunt de ceva vreme in total contratimp cu “ce se asculta”, “ce se poarta” si, in general, cu toate “ceseurile”.
Trupa despre care vorbesc se numeste La Roux, este din Brixton si canta o combinatie de electropop/electronica care mi-a atras atentia instantaneu, de la chiar piesa de debut a albumului, In For The Kill.

Nu stiu daca e doar din cauza ca nu sunt chiar un fin cunoscator al pop-ului (si variatiilor acestuia), dar sound-ul mi s-a parut foarte original. Energic, puternic, chiar putin violent (in sensul bun), sound-ul celor doi englezi este, ca sa folosesc o expresie de-a lor, incredibly fresh.

Ce mi-a placut in mod special, in afara sound-ului, a fost chiar faptul ca acesta a fost arhisuficient. In mod normal, ma feresc ca de dracu’ de nume gen Lilly Allen, Sugababes sau alte exemple de “vedete” pop, poate si din cauza continutului muzicii lor. Sincer, am ascultat acest album cap-coada de minim 10 ori si nu am simtit nevoia sa inteleg despre ce canta aceasta bizara domnisoara. Cand m-am concentrat si pe ceea ce debiteaza, am fost dezamagit. Same old girly shit, versuri trase parca la indigo dupa trupele de care tocmai am spus ca ma feres. Acest aspect a fost o crunta dezamagire.

Cu mici exceptii (in principal, o scapare numita Cover My Eyes, care chiar nu are ce sa caute pe un asemenea album), La Roux e un album neasteptat de intens si de corect dozat. Mi-e greu sa imi imaginez pe cineva care ar reusi sa se plictiseasca ascultandu-l, mai degraba riscul ar fi necesitatea unei pauze la jumatatea lui.

Chiar daca nu este, din punct de vedere al continutului, un album revolutionar (nici pe departe), va recomand La Roux pentru multitudinea de moduri in care trupa isi exprima energia: anumite momente va vor da senzatia unui rollercoaster, lucru destul de rar in muzica lansata in ultimii ani. Auditie placuta!

… si imi place!

M-am ferit cat am putut de aceasta domnisoara… bizara (si acum am fost indulgent), dar am dat din greseala play pe cateva melodii si mi-au placut mult.

‘tis a year of change, acum e clar.

Din categoria "melodii descoperite recent si ascultate obsesiv", avem A Sucker For Your Sound, semnata de mai vechii mei prieteni I Monster.

Da, trupa a scos un nou album (A Dense Swarm Of Ancient Stars) – despre care am un feeling ca va voi mai povesti. Vocea apartinei cantaretei Philly, despre care nu stiu absolut nimic. Voi mai “sapa” in acest sens.

Am descoperit o noua voce remarcabila: Oceana.
Melodia de mai jos m-a prins grav de tot – cred ca s-a saturat si Winamp-ul de cate repeat-uri a avut parte in ultimele zile.

Cum se incepe un articol despre Sophie Zelmani? Nici un “punch-line” nu este cu adevarat potrivit pentru a descrie complet ceea ce a reusit aceasta artista din Suedia sa creeze.

Muzica Sophiei Zelmani nu este, nici pe departe, suprinzatoare. Nu isi revolutioneaza stilul, nu se reinventeaza cu fiecare album, nu adauga elemente noi. In schimb, este o muzica simpla, lipsita de idei extravagante, dar care reuseste sa isi atinga scopul. Este oarecum similara ca stil cu ceea ce canta Katie Melua, dar pe care o depaseste din toate punctele de vedere (dupa parerea mea – cu toate ca imi place si muzica georgiencei).

Poate ca sunt o idee cam poetic, dar gasesc muzica Sophiei apropiata de sunetul marii – mereu naturala, linistitoare pentru orice ascultator, cum rar se mai compune in ziua de azi. Stilul "soptit” nu numai ca m-a linistit complet, dar in multe momente m-a trimis catre o stare de visare, de contemplare.

Nu m-a surprins deloc sa citesc ca artista nu este adepta concertelor, suferind de celebra “timiditate de scena”. Ca sa fiu sincer, este un lucru mai degraba bun: cantecele ei sunt compuse din suflet si e greu sa imi imaginez pe cineva care sa le cante cu usurinta in fata unei audiente numeroase.

Daca Sing and Dance mi-a lasat impresia unui album de “fuga”, de evadare dintre oameni, The Ocean and Me imi pare o idee mai matur, si il consider potrivit pentru o categorie mai mare de ascultatori. Stilul suedezei a suferit minime modificari fata de albumul mentionat anterior, si acest lucru ma bucura – este o muzica prea frumoasa pentru a fi schimbata. Pe langa The Ocean and Me, Time si Composing, pe care le-am atasat mai sus, o mentiune speciala o are piesa Spring Love, o balada cum nu am mai auzit de foarte mult timp.

Sincer, cred ca puteam alege oricare dintre cele sapte albume lansate de Sophie si concluzia ar fi fost aceeasi: e genul de muzica pe care nu doar ca v-o recomand, ci chiar pot afirma fara o urma de indoiala ca veti avea doar de pierdut daca o veti ocoli. Auditie placuta!

Dupa ce v-am “adormit” cu Return from Planet Dub, e momentul sa va trezesc cu un mix de pop si rock, semnata de englezii de la The Noisettes.
Eu i-am auzit prima data chiar in vacanta, cand am dat intamplator pe MTV. M-au “prins” instant.

Beneficiind de o solista cu o voce cu adevarat extraordinara (Shingai Shoniwa), Noisettes ne propun o muzica putin “iesita” din vremea noastra. Daca ar fi sa caut artisti similari, cei mai apropiati ar fi cei din anii ‘60:  Beach Boys (faimoasa trupa de “beach rock” din perioada ‘60 )

Albumul e destul de scurt si alterneaza piesele ritmate (chiar al naibii de ritmate, unele) cu cele mai lente – o alegere inspirata, din punctul meu de vedere, in caz contrar existand riscul ca audienta sa fie obosita de un tempo atat de ridicat.

Cu toate ca piesa cea mai mediatizata de pe Wild Young Hearts este Don’t Upset the Rythm, pe mine nu m-a incantat cu absolut nimic. Un stil caracteristic mai degraba conationalelor de la Sugababes.

Punctele forte ale albumului sunt, in ordine, Sometimes (o piesa care demonstreaza maturitatea vocii solistei si, nu in al doilea rand, ca Noisettes ar putea canta si altceva decat rock), Wild Young Hearts (fara indoiala “vedeta” albumului, o explozie de energie atat vocala, cat si instrumentala), Never Forget You (din nou o piesa excelenta, energica, dar in cu totul alta tonalitate decat melodia anterioara) si So Complicated (cu un sound extrem de “addictive”).

Wild Young Hearts e genul de album parca facut pentru primavara, pentru a energiza ascultatorii. In prima faza am reusit sa ies dintr-o mare plictiseala doar prin ascultarea lui, apoi muzica englezilor m-a prins extrem de tare. Singurul semi-regret pe care il am referitor la album este ca, in opinia mea, trupa este putin in umbra solistei.
Nu vreau sa fiu interpretat gresit, Shingai Shoniwa are o voce incredibila. Dar, ca toti solistii de genul acesta, tinde sa “fure spectacolul” si sa para singura atractie a trupei. Instrumentalele sunt bune, dar pare ca sunt facute doar pentru a scoate in evidenta vocea englezoaicei.

Da, va recomand Wild Young Hearts. S-ar putea sa nu va placa din prima, sa fie putin prea energic si zgomotos pentru anumite stari de spirit – dar incercati si o a doua auditie. Va va “prinde” garantat.

Nu stiu de ce, dar mi-am amintit de melodia asta. Una din preferatele mele din copilarie – imi place si acum la fel de mult. Poate ca devin eu old-fashioned, dar nu imi amintesc o melodie recenta de genul asta. Probabil ca pentru ca “they don’t make them like they used to”