Imi este din nou dor de vara, de mare, de plaja, de acele zile in care nu exista griji…

Primul meu contact cu Turcia a fost chiar anul trecut, cand am mers o saptamana in Kusadasi. Am descoperit o tara destul de saraca si trista, dar care stia sa isi trateze corect turistii si sa le ofere adevarate oaze in pustietate. Cei care au impresia ca Turcia este o tara-paradis, plina de plaje si de oameni zambitori – vor avea o mare deziluzie de indata ce pun piciorul pe pamant otoman. Adevarul e ca Turcia este o tara imensa, dar vitrega din punct de vedere al vegetatiei.

Ceea ce mi-a placut in mod deosebit, dincolo de excelentul resort in care am fost cazati, a fost inteligenta locuitorilor. Sunt convins ca e valabil doar pentru partile turistice si comerciale, dar e incantator sa vezi ca oricare dintre localnici te intampina cu zambetul pe buze si participa activ la o discutie – oricat de grabit ar fi. In cele din urma, va incerca sa iti vanda ceva, dar aproape ca iti este jena sa il refuzi. Acest gen de comert este atat de indepartat de cel cu care sunt obisnuit din eterna si fascinanta Romanie, incat aproape ca nu mi-am revenit cand m-am intors.

Cu toate ca am fost extrem de multumiti de locatia de anul trecut, am decis sa schimbam putin “decorul”, destinatia fiind Belek, Antalya. Gandita ca o statiune pentru iubitorii golfului, Belek e potrivita mai mult pentru cei care doresc sa se relaxeze fara a fi deranjati de prea mult zgomot, tineret si alte lucruri similare. Acestea fiind spuse, ne-am imbarcat pentru o (binemeritata) vacanta de doua saptamani, scopult principal fiind acela de a ne petrece cat mai mult timp pe malul marii. Deja familiarizati cu “zumzetul” bazarului, vizitatul orasului urma sa cada pe planul secund.

Belek Beach Resort este, cel putin teoretic, in Belek. Practic este la vreo 15 Km de acesta, intr-un sat care mi-a adus aminte de cum arata Vama Veche cu multi ani in urma. Dar, dupa cum am mentionat anterior, distanta fata de oras era oarecum insignifianta – din moment ce aveam marea aproape de fereastra.

Hotelul are atat lucruri bune, cat si rele. Noi am fost intampinati de cele rele, din pacate – check-in-ul a durat extrem de mult, cu toate ca nemtii si rusii din jurul nostru erau cazati aproape instantaneu. Acesta ar fi, de fapt, marele neajuns al hotelului – tratamentul se face dupa tara de origine. Probabil ca marea majoritate a turistilor le vin din Rusia si Germania, pentru ca altfel nu imi explic de ce, in anul 2009, receptionerele si marea majoritate a chelnerilor nu au nici cea mai vaga notiune de limba engleza.

Dupa ce am primit o camera cu doua paturi in loc de pat dublu (cu toate ca pe voucher era specificat, pentru a evita astfel de incurcaturi, Honeymoon Suite) si am fost nevoiti sa facem doua-trei reprize de scandal la receptie pentru a primi camera corecta, vacanta propriu-zisa a inceput. Ne-am mai lovit de bizonii de la receptie atunci cand cardul suplimentar de energie “disparea” subit din camera o data la cateva zile si era nevoie sa il recuperam de la ei (aparent, hotelul trece si el prin criza si cameristele s-au hotarat sa contribuie la reducerea cheltuielilor de electricitate). Jenant in primul rand pentru ei, pentru ca un hotel de 5 stele n-ar trebui sa recurga la astfel de practici penibile.

Daca fac abstractie de personal, nu am mare lucru de reprosat hotelului. Foarte mare, cu trei sau patru restaurante asezate inteligent, plus o cafenea (cu narghilele contra cost), Belek Beach Resort e un loc bun pentru vacantele lungi.

Langa plaja e o cafenea cu doar trei produse pe meniu: ceai (normal sau turcesc), cafea “la nisip” si narghilea (contra cost, 5E). Aici ne-am imprietenit si cu cel mai simpatic chelner al hotelului, denumit cum altfel decat Mehmet?
Pe langa faptul ca o “rupea” destul de bine in engleza, invatase o serie impresionanta de cuvinte in romaneste. Cele pe care nu le stia inca le nota pe o foaie (murdara de cafea ) si exersa cu noi.

Mancarea este OK. Nu extraordinara (cum era cea de anul trecut, de la Ephesus Princess), ci doar OK. In general, bucatarii nu si-au asumat mari riscuri si au preparat ceea ce stiau ca va placea tuturor. Organizarea lasa de dorit rau de tot, cozile la mancare sunt la ordinea zilei (pentru ca nu exista randuri pentru fiecare mancare, trebuie sa astepti la aceeasi coada cu toata lumea). Ca sa gasesti masa libera pe terasa (pe marginea piscinei de langa restaurant) trebuie sa vii in prima jumatate de ora – in caz contrar, restaurantul are suficient loc pentru toata lumea, dar in interior.
Exista si varianta mesei de pranz la restaurantul-cafenea de langa plaja, cu un meniu oarecum restrans.

Plaja este si ea OK. Trebuia sa te trezesti destul de devreme ca sa reusesti sa “prinzi” loc in primele randuri de sezlonguri, pentru ca in jur de 08:00 apareau nemtii si rusii cu cate 20 de prosoape. Dupa ce ocupau cate un rand intreg, ii vedeam aparand la plaja abia pe la ora 12:00, cand noi eram deja satui de soare
Cat despre populatia de pe plaja, cu greu vedeai cate doi-trei oameni la 20-25 de ani, media de varsta fiind apropiata de 40. Multe familii cu la fel de multi copii, multi batrani si doi-trei tineri, ascunsi printre ei.

Am fost placut impresionant de cat de calda este Mediterana – incomparabila cu Marea Egee. Placuta, parca facuta pentru oamenii care se “balaceau” in ea, dar extrem de sarata. Plaja e normal
a, cu nisip, dar are cam 25% din latime restrictionata pentru sezlonguri – acolo sunt cuiburile de broaste testoase, pe care teoretic le poti vedea cum se clocesc si se indreapta agale catre mare – daca esti norocos sa fii acolo noaptea, prin iulie. Primii metri din apa sunt foarte neplacuti, plini de pietre – de aceea eram obisnuit cu intrare “pe burta”, pentru a evita contactul cu ele.

Dupa ce ne-am intins cu burta la soare in reprize de cate 2-3 ore, intrerupte doar de sarituri in apa marii, ne-am hotarat ca e cazul sa vedem si imprejurimile. Drumul pana in Antalya este intortocheat si lung, si se face din doua “bucati” cu ajutorul dolmusurilor atat de populare in Turcia: intai pana in Serik, un oras mic si sarac, apoi schimbi pana la Antalya. Noi nu am avut know-how-ul necesar ca sa ajungem in partea turistica a Antalyei – in schimb, am vizitat cateva cartiere din partea “rezidentilor”, am mancat o prajitura la o cofetarie si am nimerit intr-un magazin de Turkish Delight. Acolo am avut parte de un show realmente delicios – nici una din angajate nu stia alta limba decat turca, discutia dintre noi si ele fiind demna de un comedy show de pantomima. Am reusit, totusi, sa plecam cu mainile impovarate de cumparaturi.

Inapoi la hotel, satui de caldura si drum prin satele lor de carton, am decis sa reluam sesiunile de “peace, sun and relaxation”. Ne-am imprietenit cu diverse personaje mai mult sau mai putin vesele – din Neamt, Iasi, Bulgaria, Austria.

Si, atunci cand deja reusisem sa ne intram in ritm si sa ne acomodam cu placutul program zilnic (masa-plaja-masa-somn-plaja-masa-somn), am descoperit ca cele 14 zile s-au incheiat. A fost infinit mai relaxant decat obisnuitele vacante de o saptamana, cand nu apuci sa ajungi si aproape ca te pregatesti sa te intorci – dar nu ar fi stricat sa fie o idee mai lunga. 
In drumul spre aeroport am ajuns si in adevaratul Belek, plin de hoteluri-club cu tematica de golf (terenuri tunse la milimetru, cat vezi cu ochii), dar am fost si surprinsi sa vedem un grup de ~10 femei care plantau flori in mijlocul strazii, la ora 14:00. Comparativ, la noi s-ar fi dormit/mancat la umbra/baut la carciuma in conditii similare. Pana la urma, turcii nu sunt la fel de “cu mot” ca noi si prefera sa faca lucrurile asa cum trebuie, nu sa “taie colturile” cum facem noi.

Tot ca o comparatie Turcia – Romania in materie de operativitate: atunci cand am ajuns, tocmai se demarau lucrarile pe aeroport, se sapau la greu “transee”. Cand am plecat, nu numai ca erau gata – dar asfaltul aproape ca se uscase de tot pe unde lucrasera si cu greu se vedea ca portiunile respective sunt acolo de putin timp. La noi, langa Baneasa se circula in continuare pe o banda, cu toate ca lucrarile au inceput candva prin 2008 (sau era 2007?).

Am lasat cel mai neplacut lucru pentru final: transportul. Romavia a fost cea mai proasta experienta aeriana de pana acum – atat modul de a zbura, cat si mancarea (a se vedea ultima poza din setul de mai sus) au fost sub orice critica. Nu credeam ca un avion poate avea intarziere – cu atat mai mult, 30 minute inseamna enorm si pentru un tren.
Alaturi de un copil care mi-a dat ghionturi in rinichi tot zborul, aceasta companie cu adevarat low-cost (si low-service) nu este de recomandat nimanui. Cand am facut primii pasi pe Otopeni aveam impresia ca am condus, nu ca am zburat.

Ca o concluzie, Belek Beach Resort nu este o destinatie de recomandat. Cu toate ca locatia este frumoasa si are multe atractii, neajunsurile legate de personal ma fac sa va sugerez sa alegeti alt hotel. Cat despre Belek – nu sunt foarte in masura sa ma pronunt., orasul in sine imi este inca strain. Iubitorii golfului nu ar trebui sa il rateze, asta e clar.

De anul viitor voi alege o alta tara – intentiile mele sunt orientate oarecum spre America Latina sau Caraibe. Dar mai e suficient timp pentru asta. Stiti cum e, time will tell…

Sper ca nu v-am plictisit prea tare cu aceasta (spun eu ampla) descriere a vacantei noastre. Va urma si o parte a doua, cu restul de poze si cu filmulete ale diferitelor locatii de prin hotel.

Urmand indeaproape regula generala care spune ca tot ce e frumos dureaza putin, vacanta mea s-a incheiat. Am lasat in urma nisipul si marea, atat de dragi mie, si m-am intors pe asfaltul incins al capitalei – evident, inca nu imi pot reveni si caut in fiecare dimineata cararea catre plaja.

Pe moment, cele 1500 de poze sunt inca neatinse, dar promit ca ma apuc de ele cat pot de repede.

Timp de doua saptamani voi fi plecat in vacanta (incepand de azi). No internet for me there, slava domnului.
Daca n-aveti noroc sa pice avionul, ne auzim la intoarcere

Mi-e dor de Vama… de statul in Ovidiu, la cafea, la prima ora a diminetii… cand soarele inca nu a rasarit complet, cand noaptea inca nu a disparut de tot…

Din nou a venit perioada aceea a anului cand nu ma pot concentra la nimic, parca nu as fi cu adevarat aici. E perioada in care imi amintesc ca se apropie intoarcerea la plaja, la nisip, la adevarata mea casa.

Nu va mai fi nevoie de job, de target-uri, de oameni grabiti si de aglomeratia de la semafoare, nu voi mai avea in jurul meu decat vantul racoros al marii Egee si mirosul nisipului umed. Sper sa nu am in jurul meu alti oameni care sa imi cunoasca limba in afara celor pe care ii iau cu mine.

Ma voi scufunda din nou printre valurile albastre-verzui, voi inota printre pestii care ma vor primi ca pe fratele lor, ma voi relaxa, voi alege sa uit unde am fost in ultimele 12 luni si oamenii pe care i-am avut in fata. Si poate voi reusi sa raman acolo pentru mai mult decat cele doua saptamani.

Imagine: TwistedSun

Am fost, am trait, am plecat si nu stiu unde m-am intors…

Din tot extazul de pe plaja am aterizat acolo unde credeam candva ca sunt acasa… spre surprinderea mea, nu am recunoscut nimic!
Am gasit o casa care ma astepta (poate mai primitoare decat a fost vreodata), cativa prieteni care voiau sa vorbeasca cu mine… iar eu am inchis ochii si m-am intors acolo unde am petrecut cea mai frumoasa saptamana din viata mea…

In fiecare vara ajung sa cred ca de fapt casa mea este undeva intre nisip si valurile marii, iar vacanta mea are aproape 360 de zile si o petrec an de an in Bucuresti…

Visez sa nu mai fiu nevoit sa oftez cu gandul ca acum voi trage inca 11 luni si jumatate de mine, de motivarea proprie, sa nu renunt si sa fug definitiv la mare…

Va urez o zi perfecta si sa ne vedem cu totii acolo unde nu exista altceva decat nisip, mare si scoici…

A venit acel moment din an cand nimic nu ma mai intereseaza… munca, probleme, totul pare rupt de realitatea care asteapta sa ma loveasca… De ce? Pentru ca nisipul (inca) fierbinte ma asteapta, valurile sunt pregatite sa ma primeasca intre ele, intr-o imbratisare inconfundabila.

Unde? In Vama Veche , sau mai bine zis ce a ramas din ce-a fost odata Vama… abia astept sa ma trezesc in aburii cafelei de la Ovidiu, sa ma uit in hamacele de pe plaja, sa nu imi mai doresc sa ma intorc in acest toxic Bucuresti…

Poate ma voi opri acolo – departe de aglomeratia vietii mele. Voi spune “pas” si voi alege sa traiesc fara griji…

Ramane sa ne vedem printre dunele de nisip…