Natalia Clavier – Nectar
Aug 30
Nu-i asa ca ma orientez doar catre albume cu nume delicioase? Dupa Death by Chocolate, va invit la o portie de Nectar, semnata de Natalia Clavier, una din cele mai interesante voci actuale. In cazul foarte probabil in care nu puteti sa o localizati pe scena muzicala, va spun doar ca a cantat, inclusiv la concertul de anul trecut, alaturi de mult mai cunoscutii Thievery Corporation. Ea canta chiar sub label-ul acestora, numit Eighteenth Street Lounge Music.
Ca de obicei, am dat play albumului fara sa ma documentez absolut deloc asupra a ceea ce urma sa ascult. Si, tot ca de obicei, am fost surprins placut de ceea ce mi-a rezervat acest Nectar. Ca stil muzical, argetinianca se situeaza undeva intre downtempo, drum’n’bass si jazz, in exact aceasta ordine. Dar va avertizez inca de acum ca – pe intreaga durata a albumului – ritmurile vor pica in permanenta pe plan secund, vocea artistei fiind pur si simplu incredibila.
Exista doua genuri de muzica: cea care se asculta la maxim, cu geamurile deschise, si cea care se potriveste mai bine unei auditii intime, cu nivelul sunetului mult sub 50%, in compania unor persoane apropiate. Probabil ca v-ati dat deja seama ca muzica Nataliei face parte din a doua categorie.
Daca ar fi sa caut asemanari cu ceea ce se afla deja in colectia mea muzicala, as spune ca melodiile ritmate au ceva chiar de la Thievery Corporation, instrumentalele se aseamana usor cu Bajofondo sau Gotan Project, iar vocea ei… sincer, aici m-ati prins – nu seamana cu altceva cea am mai ascultat pana acum. Are un timbru extrem de bine conturat, cu toate ca finetea este cuvantul cel mai potrivit pentru a o descrie. In nici un moment nu am simtit ca se chinuie sa iasa in evidenta, sa impresioneze.
Daca ar exista ceva de reprosat lui Nectar, atunci ar fi ceea ce eu percep ca un soi de "indragostire de stilul propriu” (stiu, suna bizar). Drept urmare, ascultatorii pot pica total in starea propusa de el, sau il vor respinge total. Intr-un fel, e un lucru bun, artista nefiind prea interesata de introduceri sau acomodari pentru cei care nu sunt pregatiti pentru muzica ei.
Pe langa El Arbol (piesa de debut, cu influente clare de d’n’b, preferata mea) si Azul, cele doua piese care au fost deja lansate ca single-uri, mi-a placut foarte mult Ay De Mi (pe care o aveti in varianta live la sfarsitul acestui articol). Restul melodiilor sunt si ele excelente si merita sa fie ascultate in egala masura.
Cele doar 11 piese, cantate integral in spaniola, sunt un aperitiv delicios pentru orice iubitor al downtempo-ului. Cu acest Nectar pe post de prima demonstratie a calitatii artistei, nu pot decat sa sper ca si urmatoarele materiale semnate de Natalia Clavier vor fi la fel de bune. Albumul este, fara indoiala, unul dintre cele mai bune materiale lansate anul trecut. Este o recomandare clara, bineinteles.
De-Phazz – Death by Chocolate
Aug 18
I must admit I’m getting tired of sitting on my cloud
Well, heaven’s not what I desire – eternity can wear you out…
Stimati cititori, tin sa va anunt ca sufar de o “boala” grava: am devenit dependent de ritmurile cei de la De-Phazz. Am contractat aceasta bizara afectiune total intamplator, si acum nu mai sunt capabil sa opresc playlist-ul care repeta obsesiv un album delicios, denumit Death by Chocolate.
Daca as fi pus acum in fata situatiei de a alege cel mai inspirat si mai apropiat de realitate titlu de album, probabil ca Death by Chocolate s-ar afla printre primele cinci optiuni. Suntem efectiv sufocati cu ritmuri “dulci”, cu bomboane cu aroma de jazz si lichior de lounge, in care saxofonul nu lipseste din nici o portie.
Revenind la exprimari serioase, sunt impresionat. De la marea descoperire Club des Belugas nu am mai gasit un album care sa ma “prinda” ca un magnet – pana la De-Phazz, mai exact. Trebuie sa recunosc ca ii aveam in colectia muzicala de ceva timp, dar am amanat repetat auditia pe motive de… perceptie eronata a stilului lor. Mintea mea asocia ideea de De-Phazz cu stil extravagant, chiar sofisticat, iar starea necesara pentru un astfel de gen nu prea aparea. Din fericire pentru mine, Winamp-ul a “alunecat” foarte fericit pe Sabbatical, si parerea mea s-a schimbat radical.
Asemanarile cu Club des Belugas sunt destul de reduse si tin mai mult de atitudinea trupei, decat de stilul muzical. Aici jazz-ul este “felul principal”, fiind prezent in 16 variatii (numarul pieselor).
Desigur, trebuie sa ai o anumita stare ca sa te “intelegi” bine cu ce canta acesti germani. Death by Chocolate este un album de nujazz traditional (cat de traditional poate fi un asemenea termen), fara influente prea mari din afara genului.
Fiind primul album al acestei trupe pe care il ascult (cu toate ca “devorez” ar fi mai corect spus), nu prea am cum sa fac comparatii sau aprecieri referitor la evolutia lor muzicala. Pana acum sunt, dupa cum spuneam si la inceputul articolului, EXTREM de multumit de materialul pe care il am in fata.
Sunt curios cum se prezinta trupa in varianta live… Evident, dupa cum m-am obisnuit deja, trupele bune le descopar la putin timp dupa ce isi sustin concertele in Romania (in cazul De-Phazz, in noiembrie 2008 a fost cel mai recent) – drept urmare, mai am de asteptat pana cand imi voi satisface curiozitatea.
Concluzia? Pentru consumatorii de jazz/nujazz, e o piesa de colectie. Pentru ceilalti se recomanda ascultarea intr-un moment relaxant al zilei, eventual in compania unei cafele/narghilele, pentru ca senzatia sa fie perfecta.
The New Law – continuare
Aug 12Ca urmare a review-ului meu pentru albumul High Noon, am primit un feedback destul de rapid de la Justin Neff (50% din trupa), alaturi de un link pe pagina lor web (catre varianta in engleza a review-ului).
Se pare ca baietii au fost surprinsi placut de faptul ca sunetele lor au ajuns pana in partea asta a lumii.
Nu stiu de voi, dar eu astept cu interes (ca sa parafrazez niste clasici umoristi) urmatorul material semnat The New Law.
The New Law – High Noon
Aug 01
Ma bucur nespus cand dau de cate un artist necunoscut – un “indie”, care imi “cade in mana” total intamplator. Stiti cum e senzatia, e ca si cand ai avea o jucarie noua 
The New Law inseamna Adam Straney si Justin Neff, doi americani. Nu am de gand sa intru foarte in detaliu referitor la stilul muzical si influentele lui, dar voi spune ca High Noon este un album surprinzator. Sound-ul imi pare putin inaintea timpului lui, trupa incercand un mix de drum’n’bass, jazz, breakbeat, chiar si hip-hop – acestea fiind doar principalele “arome” pe care le-am putut distinge la o prima auditie.
Se pare ca trupa este destul de apreciata in undergound, judecand dupa numarul de concerte pe care le-au avut (marea majoritate alaturi de o cunostinta mai veche de-a mea, trupa Bonobo) in intreaga lume.
Daca m-ar intreba cineva ce aduce nou muzica acestei trupe, cred ca mi-ar fi foarte dificil sa raspund. Pentru ca, sincer, nu este un stil nou, revolutionar, e ceva ce s-a mai incercat. Cu toate astea, rezultatul final este surprinzator de fresh. E pe principiul gatitului: cu aceleasi ingrediente, poti face o mancare mult mai gustoasa decat exista pana acum
Imi plac foarte mult patru melodii: Hell’s Gates (parca facuta pentru un mars, extrem de addictive), Time Stands Still (un chillout-song care se incadreaza in toate stereotipurile genului, dar suna foarte bine) si cele doua melodii cu influente de jazz: Seattle Lights si Blue Horizon. Stiu, e o “boala” grea, dar sunt o fire nostalgica si orice melodie ce imi aduce macar putin a jazz ma “prinde” mult mai usor.
Ca o concluzie – High Noon e, dupa parerea mea, un album excelent pentru “easy-listening”. Ascultat cap-coada intr-un moment mai relaxant al zilei – garantat va cere un repeat.
Pink Martini – Hang On Little Tomato
Jul 05
Din cand in cand descopar cate un album care ma prinde intr-un asemenea mod, incat nu mai pot asculta altceva pana nu il “epuizez”. E cazul si acestul Hang On Little Tomato, semnat de trupa americana Pink Martini.
Fara a ma teme ca exagerez, va spun inca de la inceput ca Hang On Little Tomato este un album unic, asa cum n-am mai ascultat de foarte mult timp.
Trupa ne propune o mixtura de tango, jazz si salsa, pigmentata cu melodii “imprumutate” din anumite zone ale lumii: astfel, avem melodii atat in engleza, cat si in italiana, franceza, croata, spaniola si chiar in japoneza. Cu toate ca multitudinea de culturi muzicale abordate ne plimba pe intreg globul, nu am avut nici macar o secunda impresia ca Pink Martini canta “world music”, ci are un stil extrem de bine definit.
Pink Martini imbina perfect orchestralele cu vocalul excelent al solistei China Forbes. Da, vocea ei este incantatoare, dar este doar jumatate din ceea ce inseamna muzica lor: instrumentalele sunt in egala masura atractia trupei – acest echilibru fiind chiar un mare atu al albumului.
Nu stiu altii cum sunt, dar eu consider Hang On Little Tomato un adevarat festin muzical. Practic, nu am avut timp sa ma obisnuiesc cu un ritm, ca am fost imediat propulsat catre un altul, melodiile antrenante imbinandu-se perfect cu cele mai lente. Poate ca albumul este putin in afara erei muzicii pe care o propune, dar suna al naibii de bine.
Nu avem piese “de umplutura”, fiecare fiind o demonstratie de eleganta si forta muzicala.
Sigur, cu siguranta trupa este cunoscuta (macar la noi) pentru piesa Lilly, a carei reprezentatie live o puteti viziona aici. Fara discutie, este o melodie foarte buna. Dar, in comparatie cu restul albumului, mi-a parut putin cam traditionala.
Ar fi absurd sa va recomand anumite piese de pe album – sincer, nici nu cred ca as putea sa aleg doar cateva, din moment ce mi-au placut absolut toate in egala masura. Cele mai interesante mi s-au parut Anna (el negro zumbon), Unna Notte a Napoli (o melodie superba) si perla neagra a albumului, cantata in japoneza: Kikuchiyo to Mohshimasu (unde vocea principala este Timothy Nishimoto, iar China este doar in background vocals).
Chiar daca versiunile de studio ale melodiilor suna foarte bine, e nevoie sa le auziti si live pentru a vedea ce inseamna de fapt spectacolul muzical propus de Pink Martini. In acest scop, v-am atasat doar versiuni live ale melodiilor.
Prin Hang On Little Tomato, Pink Martini a reusit sa readuca in prim-plan o muzica extraordinara, dar care isi pierduse din sustinatori, in ultimul deceniu. Nu pot decat sa va recomand din suflet acest album – va asigur ca veti avea o experienta incredibila!
