Nu-i asa ca ma orientez doar catre albume cu nume delicioase? Dupa Death by Chocolate, va invit la o portie de Nectar, semnata de Natalia Clavier, una din cele mai interesante voci actuale. In cazul foarte probabil in care nu puteti sa o localizati pe scena muzicala, va spun doar ca a cantat, inclusiv la concertul de anul trecut, alaturi de mult mai cunoscutii Thievery Corporation. Ea canta chiar sub label-ul acestora, numit Eighteenth Street Lounge Music.

Ca de obicei, am dat play albumului fara sa ma documentez absolut deloc asupra a ceea ce urma sa ascult. Si, tot ca de obicei, am fost surprins placut de ceea ce mi-a rezervat acest Nectar. Ca stil muzical, argetinianca se situeaza undeva intre downtempo, drum’n’bass si jazz, in exact aceasta ordine.  Dar va avertizez inca de acum ca – pe intreaga durata a albumului – ritmurile vor pica in permanenta pe plan secund, vocea artistei fiind pur si simplu incredibila.

Exista doua genuri de muzica: cea care se asculta la maxim, cu geamurile deschise, si cea care se potriveste mai bine unei auditii intime, cu nivelul sunetului mult sub 50%, in compania unor persoane apropiate. Probabil ca v-ati dat deja seama ca muzica Nataliei face parte din a doua categorie.

Daca ar fi sa caut asemanari cu ceea ce se afla deja in colectia mea muzicala, as spune ca melodiile ritmate au ceva chiar de la Thievery Corporation, instrumentalele se aseamana usor cu Bajofondo sau Gotan Project, iar vocea ei… sincer, aici m-ati prins – nu seamana cu altceva cea am mai ascultat pana acum. Are un timbru extrem de bine conturat, cu toate ca finetea este cuvantul cel mai potrivit pentru a o descrie. In nici un moment nu am simtit ca se chinuie sa iasa in evidenta, sa impresioneze.

Daca ar exista ceva de reprosat lui Nectar, atunci ar fi ceea ce eu percep ca un soi de "indragostire de stilul propriu” (stiu, suna bizar). Drept urmare, ascultatorii pot pica total in starea propusa de el, sau il vor respinge total. Intr-un fel, e un lucru bun, artista nefiind prea interesata de introduceri sau acomodari pentru cei care nu sunt pregatiti pentru muzica ei.

Pe langa El Arbol (piesa de debut, cu influente clare de d’n’b, preferata mea) si Azul, cele doua piese care au fost deja lansate ca single-uri, mi-a placut foarte mult Ay De Mi (pe care o aveti in varianta live la sfarsitul acestui articol). Restul melodiilor sunt si ele excelente si merita sa fie ascultate in egala masura.

Cele doar 11 piese, cantate integral in spaniola, sunt un aperitiv delicios pentru orice iubitor al downtempo-ului. Cu acest Nectar pe post de prima demonstratie a calitatii artistei, nu pot decat sa sper ca si urmatoarele materiale semnate de Natalia Clavier vor fi la fel de bune. Albumul este, fara indoiala, unul dintre cele mai bune materiale lansate anul trecut. Este o recomandare clara, bineinteles.

I must admit I’m getting tired of sitting on my cloud
Well, heaven’s not what I desire – eternity can wear you out…

Stimati cititori, tin sa va anunt ca sufar de o “boala” grava: am devenit dependent de ritmurile cei de la De-Phazz. Am contractat aceasta bizara afectiune total intamplator, si acum nu mai sunt capabil sa opresc playlist-ul care repeta obsesiv un album delicios, denumit Death by Chocolate.

Daca as fi pus acum in fata situatiei de a alege cel mai inspirat si mai apropiat de realitate titlu de album, probabil ca Death by Chocolate s-ar afla printre primele cinci optiuni. Suntem efectiv sufocati cu ritmuri “dulci”, cu bomboane cu aroma de jazz si lichior de lounge, in care saxofonul nu lipseste din nici o portie.

Revenind la exprimari serioase, sunt impresionat. De la marea descoperire Club des Belugas nu am mai gasit un album care sa ma “prinda” ca un magnet – pana la De-Phazz, mai exact. Trebuie sa recunosc ca ii aveam in colectia muzicala de ceva timp, dar am amanat repetat auditia pe motive de… perceptie eronata a stilului lor. Mintea mea asocia ideea de De-Phazz cu stil extravagant, chiar sofisticat, iar starea necesara pentru un astfel de gen nu prea aparea. Din fericire pentru mine, Winamp-ul a “alunecat” foarte fericit pe Sabbatical, si parerea mea s-a schimbat radical.

Asemanarile cu Club des Belugas sunt destul de reduse si tin mai mult de atitudinea trupei, decat de stilul muzical. Aici jazz-ul este “felul principal”, fiind prezent in 16 variatii (numarul pieselor).

Desigur, trebuie sa ai o anumita stare ca sa te “intelegi” bine cu ce canta acesti germani. Death by Chocolate este un album de nujazz traditional (cat de traditional poate fi un asemenea termen), fara influente prea mari din afara genului.

Fiind primul album al acestei trupe pe care il ascult (cu toate ca “devorez” ar fi mai corect spus), nu prea am cum sa fac comparatii sau aprecieri referitor la evolutia lor muzicala. Pana acum sunt, dupa cum spuneam si la inceputul articolului, EXTREM de multumit de materialul pe care il am in fata.

Sunt curios cum se prezinta trupa in varianta live… Evident, dupa cum m-am obisnuit deja, trupele bune le descopar la putin timp dupa ce isi sustin concertele in Romania (in cazul De-Phazz, in noiembrie 2008 a fost cel mai recent) – drept urmare, mai am de asteptat pana cand imi voi satisface curiozitatea.

Concluzia? Pentru consumatorii de jazz/nujazz, e o piesa de colectie. Pentru ceilalti se recomanda ascultarea intr-un moment relaxant al zilei, eventual in compania unei cafele/narghilele, pentru ca senzatia sa fie perfecta.

Ca urmare a review-ului meu pentru albumul High Noon, am primit un feedback destul de rapid de la Justin Neff (50% din trupa), alaturi de un link pe pagina lor web (catre varianta in engleza a review-ului).

Se pare ca baietii au fost surprinsi placut de faptul ca sunetele lor au ajuns pana in partea asta a lumii. 

Nu stiu de voi, dar eu astept cu interes (ca sa parafrazez niste clasici umoristi) urmatorul material semnat The New Law.

Ma bucur nespus cand dau de cate un artist necunoscut – un “indie”, care imi “cade in mana” total intamplator. Stiti cum e senzatia, e ca si cand ai avea o jucarie noua

The New Law inseamna Adam Straney si Justin Neff, doi americani. Nu am de gand sa intru foarte in detaliu referitor la stilul muzical si influentele lui, dar voi spune ca High Noon este un album surprinzator. Sound-ul imi pare putin inaintea timpului lui, trupa incercand un mix de drum’n’bass, jazz, breakbeat, chiar si hip-hop – acestea fiind doar principalele “arome” pe care le-am putut distinge la o prima auditie.

Se pare ca trupa este destul de apreciata in undergound, judecand dupa numarul de concerte pe care le-au avut (marea majoritate alaturi de o cunostinta mai veche de-a mea, trupa Bonobo) in intreaga lume.

Daca m-ar intreba cineva ce aduce nou muzica acestei trupe, cred ca mi-ar fi foarte dificil sa raspund. Pentru ca, sincer, nu este un stil nou, revolutionar, e ceva ce s-a mai incercat. Cu toate astea, rezultatul final este surprinzator de fresh. E pe principiul gatitului: cu aceleasi ingrediente, poti face o mancare mult mai gustoasa decat exista pana acum

Imi plac foarte mult patru melodii: Hell’s Gates (parca facuta pentru un mars, extrem de addictive), Time Stands Still (un chillout-song care se incadreaza in toate stereotipurile genului, dar suna foarte bine) si cele doua melodii cu influente de jazz: Seattle Lights si Blue Horizon. Stiu, e o “boala” grea, dar sunt o fire nostalgica si orice melodie ce imi aduce macar putin a jazz ma “prinde” mult mai usor.

Ca o concluzie – High Noon e, dupa parerea mea, un album excelent pentru “easy-listening”. Ascultat cap-coada intr-un moment mai relaxant al zilei – garantat va cere un repeat.

Din cand in cand descopar cate un album care ma prinde intr-un asemenea mod, incat nu mai pot asculta altceva pana nu il “epuizez”. E cazul si acestul Hang On Little Tomato, semnat de trupa americana Pink Martini.

Fara a ma teme ca exagerez, va spun inca de la inceput ca Hang On Little Tomato este un album unic, asa cum n-am mai ascultat de foarte mult timp.
Trupa ne propune o mixtura de tango, jazz si salsa, pigmentata cu melodii “imprumutate” din anumite zone ale lumii: astfel, avem melodii atat in engleza, cat si in italiana, franceza, croata, spaniola si chiar in japoneza. Cu toate ca multitudinea de culturi muzicale abordate ne plimba pe intreg globul, nu am avut nici macar o secunda impresia ca Pink Martini canta “world music”, ci are un stil extrem de bine definit.

Pink Martini imbina perfect orchestralele cu vocalul excelent al solistei China Forbes. Da, vocea ei este incantatoare, dar este doar jumatate din ceea ce inseamna muzica lor: instrumentalele sunt in egala masura atractia trupei – acest echilibru fiind chiar un mare atu al albumului.

Nu stiu altii cum sunt, dar eu consider Hang On Little Tomato un adevarat festin muzical. Practic, nu am avut timp sa ma obisnuiesc cu un ritm, ca am fost imediat propulsat catre un altul, melodiile antrenante imbinandu-se perfect cu cele mai lente. Poate ca albumul este putin in afara erei muzicii pe care o propune, dar suna al naibii de bine.
Nu avem piese “de umplutura”, fiecare fiind o demonstratie de eleganta si forta muzicala.

Sigur, cu siguranta trupa este cunoscuta (macar la noi) pentru piesa Lilly, a carei reprezentatie live o puteti viziona aici. Fara discutie, este o melodie foarte buna. Dar, in comparatie cu restul albumului, mi-a parut putin cam traditionala.

Ar fi absurd sa va recomand anumite piese de pe album – sincer, nici nu cred ca as putea sa aleg doar cateva, din moment ce mi-au placut absolut toate in egala masura. Cele mai interesante mi s-au parut Anna (el negro zumbon), Unna Notte a Napoli (o melodie superba) si perla neagra a albumului, cantata in japoneza: Kikuchiyo to Mohshimasu (unde vocea principala este Timothy Nishimoto, iar China este doar in background vocals).

Chiar daca versiunile de studio ale melodiilor suna foarte bine, e nevoie sa le auziti si live pentru a vedea ce inseamna de fapt spectacolul muzical propus de Pink Martini. In acest scop, v-am atasat doar versiuni live ale melodiilor.

Prin Hang On Little Tomato, Pink Martini a reusit sa readuca in prim-plan o muzica extraordinara, dar care isi pierduse din sustinatori, in ultimul deceniu. Nu pot decat sa va recomand din suflet acest album – va asigur ca veti avea o experienta incredibila!

Tango-ul s-a nascut in Argentina. Si, dupa cum doar argentinienii au fost capabili sa creeze o muzica atat de eleganta si de placuta urechii, tot ei sunt cei care, la mai bine de 150 de ani de cand o canta, reusesc sa o reinventeze.

Bajofondo Tango Club, sau mai pe scurt Bajofondo, inseamna opt artisti din Argentina si Uruguay – reuniti cu un singur scop: crearea unui nou stil de tango. Luati o mostra de electro-tango (remember Gotan?), adaugati cateva portii mici – dar bine dozate – de chillout, jazz, trip-hop si chiar d’n’b, si veti avea portretul muzicii denumita de ei Tango Fusion.

Produsul final suna pur si simplu incantator. Dupa ce Gotan Project, despre care v-am povestit deja, mi-au deschis apetitul pentru electro-tango, acesti Bajofondo au venit ca un cadou de Craciun (primit devreme) pentru mine .

Observati cat de seaca pare descrierea muzicii lor? Simpla enumerare a genurilor pe care aceasta le combina nu pare sa reprezinte mare lucru, in comparatie cu efectul auditiei: suntem plimbati, suciti si rasuciti de acordurile de vioara, apoi energizati de catre ritmurile de d’n’b, linistiti de pian si acordeon – apoi trimisi intr-o noua calatorie similara, dar in cu totul alt tempo. Si albumul se incheie, parand ca au trecut doar cateva secunde din prima piesa – fata de timpul real de 16 melodii.

Judecat la rece, albumul lasa impresia ca a fost foarte atent construit – avem atat piese instrumentale, cat si cu parte vocala, avem melodii numai bune de dansat alternate cu balade, invitatii speciali condimentand ritmurile intr-un mod foarte placut. Prezente notabile ar fi Elvis Costello, Gustavo Cerati, dar si … Nelly Furtado .

Sper ca muzica acestor excelenti artisti v-a oferit aceleasi senzatii ca si mie.
Va las in compania lui Juan Subira de pe Hoy (una din preferatele mele).

I’m gonna walk, walk, walk – four more blocks, plus the one in my break
Down downstairs to the man, he’s gonna make it all OK…

Daca nu va suna cunoscut, va recomand sa urmariti intai The Royal Tenenbaums. Needle in the Hay este numele primei piese lansate de pe acest album – cover dupa Elliot Smith, cel care a compus originalul pentru excelentul film al lui Wes Anderson.

Avand parinti din Haiti – dar nascuta si crescuta in Montréal, Canada – Melissa Laveaux ne ofera un mix interesant de blues, jazz si soul – condimentat cu bucati de folk. Nu este ceea ce ascult in mod normal, dar mi-a placut foarte mult de la primele acorduri auzite.

Este genul de muzica placuta, fara a se dori peste masura de sofisticata – aproximativ asemanatoare ca stil cu Tracy Chapman.

Puternic influentata in tinerete de artisti consacrati ca Erykah Badu, Morcheeba sau Martina Topley-Bird, Melissa incearca sa amestece tot ce a “captat” de la acestia cu ideile proprii – chitara acustica este elementul ei distinctiv, fiind prezenta pe toate piesele.

Punctul ei forte, vocea, nu are cum sa nu atraga atentia. Curata si energica – va va scoate garantat din orice stare de letargie. O mentiune speciala in acest sens o are melodia I Want To Be Evil, poate cea mai buna dovada a ceea ce poate aceasta artista.

Preferata mea este, deloc surprinzator, Koudlo. Cantata integral in franceza (limba natala a parintilor), piesa este o demonstratie de finete vocala a artistei. De altfel, toate piesele cantate in franceza de pe acest album au o “aroma” deosebita, parand mai apropiate de sufletul Melissei.

Concluzia? Camphor & Copper este un album excelent, tocmai bun pentru a scoate orice ascultator din stari de plictiseala sau nervi. Aceasta Melissa Laveaux este o artista cu adevarat interesanta, sunt sigur ca vom mai auzi de ea pe viitor.

M-am lovit intamplator de Hybrid – am dat un (foarte norocos) click pe un videoclip de pe youtube. Am fost pur si simplu fermecat de ceea ce am vazut si auzit.

Avem in fata albumul de debut al duo-ului peruviano-canadian Elsiane (Elsieanne Caplette si Stephane Sotto) – o mostra de downtempo cu influente de trip-hop si jazz. Stiu, sunt niste cuvinte care nu inseamna mare lucru – mai simplu ar fi sa ascultati bijuteria numita Vaporous, ce deschide albumul.

Aceasta voce cu adevarat impresionanta si intriganta a fost comparata (un pic nedrept) cu Bjork. Cu toate ca tonalitatea este relativ similara, Elsieanne imi inspira o caldura si o atmosfera de vis la care Bjork nu poate nici macar sa aspire. Vocea artistei nu este, totusi, singura atractie a albumului.

Indiscutabil, Hybrid este genul de muzica pe care nu o poti asculta decat dupa apusul soarelui – pentru ca atunci notele capata cu totul alt ecou si ritmurile pline de romantism merg direct catre sufletul ascultatorului. Am simtit o oarecare asemanare cu Portishead, lucru foarte bun din punctul meu de vedere.

Albumul pastreaza tempo-ul pe toata durata celor (doar) 11 piese, lucru care a fost destul de putin apreciat in review-urile oficiale pe care le-a primit Hybrid. Eu am fost unul dintre cei care au apreciat aceasta trasatura a albumului: in fond, Elsiane nu si-au propus sa revolutioneze un gen muzical, ci doar au dat o demonstratie de muzica relaxanta, linistitoare – si au facut-o EXTREM DE BINE.

Realmente, nu am simtit cum a trecut timpul pe langa mine ascultandu-l, am fost hipnotizat de vocea solistei si de impresionantele orchestratii din spatele ei.

Versurile sunt un alt aspect care nu trebuie trecut cu vederea – imbinarea dintre cuvinte si vocea care le rosteste este atat de potrivita, incat nu exista dubiu asupra autorului lor.

Ma bucur ca am descoperit acest album. Pe langa faptul ca a reusit sa imi trezeasca o melancolie surprinzator de placuta, mi-a deschis si mai mult apetitul de acest gen de muzica.

Sa mai spun ca va recomand acest Hybrid?

Nici nu va puteti imagina de cat timp ma abtin sa scriu despre acest album. Am crezut si cred in continuare ca nu am suficienti ani in spate pentru a putea vorbi despre ceea ce reprezinta Gotan Project pentru industria muzicala actuala.

Nu am fost printre norocosii care i-au vazut live la Sala Palatului – decizie pe care am regretat-o ulterior. Din cate am citit, a fost unul dintre cele mai interesante show-uri muzicale pe care le-a vazut Romania.

Inainte de a va vorbi despre La Revancha Del Tango, va invit sa vizionati un fragment din cel mai recent concert al acestora (in Amsterdam) – va veti putea face o idee despre ce inteleg Gotan prin “a face muzica”. Personal, consider ca este ceva ce iubitorii de tango nu au voie sa rateze.

La Revancha Del Tango, albumul de debut al trioului francez-elvetian-argentinian, este o demonstratie ca tangoul nu este un gen muzical mort. Folosind ca baza fragmente din muzica anilor ’30, mixata si combinata cu sample-uri proprii, RDT este pur si simplu impresionant.

Ca puncte tari ale RDT, trebuie mentionate Last Tango in Paris (fara indoiala, cea mai armonioasa si interesanta dintre toate piesele), Chunga’s Revenge (un cover foarte atmosferic dupa celebra piesa a lui Frank Zappa) si El Capitalismo Foraneo (o idee diferita, ca abordare, fata de tema albumului).

Cea din urma este, intamplator, si piesa care mi-a starnit curiozitatea fata de aceasta trupa (m-am lovit de ea prin 2003, in timp ce ascultam o compilatie numita Liquid Sounds).

La Revancha Del Tango este o experienta extrem de interesanta. Melancolic, pe alocuri nostalgic, albumul este doar un intro pentru ceea ce este adevarata experienta Gotan: Live-urile. Sample-urile, mixerele, computerele se preschimba in instrumente reale, organizarea aducand aminte de marii clasici pe care incearca sa ii “invie”.

Sper sa am ocazia sa ii vad live in viitorul apropiat.

Calatoria muzicala de astazi ne duce la Stockholm, in Suedia, tara celor doi componenti ai trupei Koop: Magnus Zingmark si Oscar Simonssen.
Koop sunt printre cele mai cunoscute trupe in tara lor natala, avand in palmares Grammy-ul muzical (premiu suedez) si o certificare “de aur” (pentru vanzari).

Pentru mine, cei doi au reprezentat trupa care mi-a starnit interesul pentru muzica nujazz. Era septembrie 2008, cu aproape o luna inainte de concertul lor de la Sala Palatului (dar eu nu aflasem inca de el). Se poate spune ca a fost “dragoste la prima auditie”, albumul m-a atras ca un magnet.

Voi spune de la inceput marele defect al lui Koop Islands – este al naibii de SCURT. Noua piese (plus una bonus) care deschid apetitul pentru aceasta muzica deosebita, apoi nimic. Explicatia vine din modul in care isi descriu cei doi artisti muzica: din placere, strict din inspiratia de moment, fara melodii “de umplutura” sau comerciale.

Pentru a intelege exact de ce m-au “prins” atat de usor acesti doi suedezi cu muzica lor, tot ce trebuie sa faceti e sa ascultati piesa-vedeta, si anume Koop Island Blues (condusa de excelenta voce a Annei Brun). Aceasta este si melodia care le-a adus succesul mondial, fiind una dintre cele mai apreciate din anul 2006.

Dupa aceasta calatorie in muzica pariziana a anilor ’30, plina de nostalgie, suntem transportati brusc pe ringul de dans al swing-ului din aceeasi perioada. Come With Me este o piesa cu adevarat incredibila, compunerea ei durand – dupa spusele celor doi suedezi – mai bine de doi ani.

Forces… Darling pastreaza nota, dar coboara putin tempo-ul catre un jazz extrem de interesant, atmosfera produsa de acesta rivalizand din plin cu muzica pe care o emuleaza.
Yukimi Nagano, vocea de pe Come to Me, revine in I See a Different You, o mostra de jazz elegant, clasic. Spre deosebire de piesa mentionata, unde solista este oarecum lasata pe planul secund de instrumentalul excelent, aici putem admira din plin tot ce poate aceasta.

Urmeaza o melodie care ne indeamna la evadare din cotidian inca din titlu, Let’s Elope, sound-ul fiind impecabil ales pentru a inspira o zi de relaxare pe o insula indepartata, unde societatea nu reprezinta decat un cuvant fara inteles.

Continuam cu un instrumental simpatic, The Moonbounce, care mentine atmosfera de “seara de jazz”. Dincolo de jumatate, piesa devine putin repetitiva si plictisitoare.
Beyond the Sun, melodia cu care a si debutat concertul din Bucuresti, ne readuce la realitate. Daca, pana acum, muzica a parut cantata cu o intreaga orchestra (spre deosebire de realitate – sample-uri procesate electronic), acum avem parte de o melodie pur electronica (in sine, o recitare a unei scrisori din Rebel Without a Cause)
Outro-ul variantei standard a albumului, Drum Rhythm A, pare complet rupta din context. Extrem de repetitiva si banala, consider ca putea fi omisa fara probleme.
Prezenta ca un “bonus” (din cate stiu, va aparea oficial pe urmatorul album Koop), Strangelove are un sound o idee mai intunecat si, dupa parerea mea, mai matur decat restul albumului. Nu are exuberanta din primele melodii, dar este o melodie extrem de interesanta.

Revenind la concertul de la Sala Palatului, pot spune ca a fost o experienta unica. Beneficiind de vocea solistei Hilde-Louise Asbjörnsen (de pe Strangelove), Koop au facut un show remarcabil. Din pacate, Sala Palatului este un loc de adormit audienta (din cauza spatiului inghesuit si lipsei locurilor de dans) si publicul nu a participat din plin la show-ul imaginat de suedezi.

Veniti cu o adevarata orchestra (ca la fiecare concert), Koop au cantat atat cele piese de pe Koop Islands, cat si de pe Waltz for Koop. Am remarcat extraordinara In a Heartbeat – din pacate, Terry Callier, solistul de pe varianta originala, nu a fost prezent – fiind inlocuit de Mikael Sundin.
Bis-ul a avut loc in aplauzele intregii sali (aproape 3000 de oameni), atmosfera fiind uimitoare.

Acestea fiind spuse, sper ca v-am trezit interesul pentru muzica acestor excelenti suedezi. Pentru mine, Koop au fost si vor fi mereu trupa care mi-a deschis apetitul pentru acest gen de muzica.
Sper ca inspiratia lor sa nu “sece” (la sfarsitul concertului au afirmat ca albumul urmator va aparea doar in masura in care isi vor gasi inspiratia pentru a-l crea), pentru ca talentul lor este evident.