04 Aug 2010
Interviuri, ca se poarta
- Eu: Si… cum se situeaza compania dumneavoastra in piata? Puncte forte, puncte slabe…?
El: Pai, stam bine.
Eu: Ce inseamna “bine”? Sunteti lideri de piata?
El: Nu… dar stam bine.
(blank mental din partea mea) - Eu: Obiectivele palpabile ale postului ar fi…? Cat de mult trebuie sa vanda respectivul?
El: Evident, cat mai mult! (cu un zambet idiot pe fata, de parca era miezul curului in momentul ala)
Eu: (stanjenit ca trebuie sa explic ce voiam sa spun) Pai, da… dar niste criterii de evaluare a performantei trebuie sa existe, nu?
El: (dupa o pauza lunga, dar fara a da semne de prea multa gandire) Sa vanda cat mai mult. Daca e totul in regula, se mai adauga si ceva la salariu (cu o expresie smechero-comica pe fata, de parca negocia la rosii in piata)…
Cam asa s-a purtat discutia de astazi la “marele” interviu unde am fost invitat. Peste un teanc de hartii aruncate aiurea, fata in fata cu un director de vanzari care parea adunat de la cooperativa lui Ceasca, lucrurile n-au fost niciodata atat de clare: eram in locul nepotrivit. By a long shot, chiar.
N-am pretentii exagerate, oameni buni. Dar, cand o firma deschide un post care, macar pe hartie, pare interesant – dar nu isi face macar cel mai de bun simt plan pentru acesta, absolut nimic – atunci e evident cam ce calitate au managerii acesteia. Apoi, cand afli ca descrierea oficiala a postului e doar o mica parte din fisa acestuia, filmul devine tragicomic si usa pare mult prea departe…
Cateodata am o placere sadica sa intreb cate un “don Giovanni” cu cravata descheiata si parul iesind din ea (cum era si cel de astazi) detalii SF – gen planuri de viitor apropiat/indepartat al companiei, puncte slabe si forte in comparatie cu piata si metode de contracarare a acestora, proiecte de “crestere” a personalului si de inductie a celor noi… si atunci lucrurile devin cu adevarat amuzante. Am vazut zeci de moduri de balbaiala si chiar reactii nervoase, de genul “de ce te intereseaza?”, dar nu ma satur de sportul asta extrem.
N-are rost sa mint, am dat si de suficienti oameni cu capul pe umeri, care isi meritau din plin titulatura postului. Dar… mai multi sunt cei care angajeaza “ca pe santier”, la romanescul “ce-o fi” – cine stie, poate nimeresc jackpot-ul si le intra pe mana vreun super trooper.
Pe de alta parte, tot astazi am fost placut impresionat de o HR Recruiter de la una din companiile mai discrete de pe piata din Romania – in afara de interviul impecabil pe care l-am avut cu ceva timp in urma (primul a fost cu ea, urmatorul cu clientul ei), m-a sunat astazi sa afle cum a decurs si cel de-al doilea. Profesionisti exista, pacat ca sunt atat de putini.
End of part 1. Urmeaza a doua… sunt convins (ca doar n-a secat putul de manageri de carton).
0 Comments Continue reading
