Scurt metraj: “Fa?a galben? care râde”

Scurt metraj: “Fa?a galben? care râde”

Nov 30

N-am mai vazut de enorm de mult timp un scurt metraj. Azi, in unul dintre rarele momente care ma prind in fata televizorului, am dat peste Fa?a galben? care râde, semnat de Constantin Popescu Jr. (unul dintre regizorii “mix”-ului Amintiri din Epoca de Aur) si cu Luminita Gheorghiu si Teodor Corban in roluri principale (nu ca ar mai exista si unele secundare).

Mi s-a parut foarte bun. Cred ca voi repeta experienta, cat mai curand.

Elegy: Dying Animal

Elegy: Dying Animal

Oct 10

Dupa o adevarata cura de filme asiatice (despre care v-am ramas dator cu niste articole), am revenit undeva intre SUA si Europa (cu suprinzatoarea Isabel Coixet in rol de regizor).

Cum reactioneaza un om atunci cand isi priveste in ochi propria mortalitate? Ce motivatie poti avea atunci cand simti ca tot ce iti oferea iluzia ca esti vesnic nu mai are sens, totul culminand cu descoperirea unei persoane de mai putin de jumatate din varsta ta, care iti contrazice prin simpla existenta toate regulile vietii?

Pare complicat? Mie mi s-a parut de-a dreptul sublim. Kingsley si Penelope, doi dintre actorii mei preferati, au avut de partea lor “chemistry”-ul (ai putea sa juri ca ce e intre ei in film ar putea exista si in realitate fara nici o problema) si filmul nu putea decat sa imi placa. Sigur, nu e un film care comunica doar vizual cu spectatorul, mai degraba trebuie ca vizionarea sa vina in momentul potrivit (si cazul meu, care tineam filmul pe birou de aproape un an, tocmai in asteptarea acelui moment). Sunt sigur ca Elegy va avea o alta aroma si, poate, o alta semnificatie pentru mine peste zece ani.

Nu stiu daca sa vi-l recomand. Nu e genul de film care sa depaseasca un hype, trebuie vizionat cu ochii larg deschisi si fara a avea asteptari enorme – nu e nici spectaculos, nici teatral, e poate putin prea uman pentru o mare parte din spectatori.

Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring

Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring

Sep 26

… sau cum a reusit cinematografia coreeana sa transmita in doua ore mult mai mult decat au facut-o aproape toate filmele Hollywood-ului din ultimii 20 de ani

Recunosc, pana la inceputul acestui an nu dadeam doi bani pe cinematografia asiatica. Cu toate ca eram constient de numarul impresionant al filmelor coreene sau japoneze care primeau premii pe la toate festivalurile la care participau, ceva ma impiedica sa accept ca imi erau necesare.

A fost nevoie de un artist ca Chan-wook Park pentru a observa ca efectul culturii cinematografice orientale asupra mea e diametral opus celui occidental – stiu, poate parea destul de evident pentru majoritatea oamenilor, vorbim de doua culturi extrem de diferite, dar efectul constientizarii acestor diferente se aseamana cu sentimentul unui copil care tocmai a realizat ca a devenit adult.

Filmul din titlul articolului poate fi caracterizat usor ca un paradox: reuseste sa fie uimitor de simplu si, cu toate acestea – ofera pe tava enorm de multe invataturi despre viata. Nu va indepartati, nu vorbim de filosofie sau psihanaliza, Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring (sau Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom) se aseamana cu o scufundare intr-un rau racoros de munte, fiecare spectator avand libertatea de a intelege in felul lui scopul acesteia.

Chiar daca nu am obiceiul de a va povesti decat foarte putin, va voi dezvalui ca filmul e impartit in cinci acte – cele cinci etape din viata unui calugar budist: copilul (inocenta), adolescentul (iubirea), adultul (libertatea), omul peste care a trecut timpul (regretul) si batranul (renasterea si reinceperea ciclului), in ultima parte personajul fiind interpretat chiar de regizorul Kim Ki-duk.
Din punct de vedere artistic, nu am ce sa ii reprosez filmului: imaginile, muzica si intreaga atmosfera sunt de domeniul povestilor care ma fascinau in copilarie; iar ca si mesaj, pot spune ca a fost unul dintre cele mai puternice filme pe care le-am vazut pana acum.

Voi reveni si cu celelalte perle ale cinematografiei asiatice pe care am avut placerea sa le savurez.
Vizionare placuta!

The Green Mile – Darabont, Stephen King si ale lor picaturi de magie

The Green Mile – Darabont, Stephen King si ale lor picaturi de magie

Jul 16

Poate pentru prima data in viata mea m-am simtit batran. Am revazut in seara abia incheiata unul dintre filmele care mi-au colorat inceputul adolescentei, si am simtit ca lucrurile s-au schimbat cu adevarat de atunci.

The Green Mile este, fara indoiala, un film unic. Frank Darabont, mintea ce a stat si in spatele extraordinarului The Shawshank Redemption, alaturi de celebrul Stephen King, ne ofera trei ore de magie cinematografica. Sper ca imi veti intelege decizia de a nu dezvalui nimic referitor la scenariu – cu siguranta as strica placerea vizionarii (asta in cazul in care mai exista oameni care nu au vazut acest film).

E greu, daca nu imposibil, de ales care dintre actori a jucat mai bine. Tom Hanks a facut, ca aproape in fiecare film in care a jucat, un rol impecabil, dar adevaratul performer al filmului a fost surprinzatorul Michael Clarke Duncan (spun surprinzator pentru ca, la momentul in care a fost ales pentru rol, nu avea la activ nici macar un rol notabil). Restul distributiei, actori care acum fac deja parte din elita, au fost la inaltime, parand ca oricare dintre ei ar fi putut fi figura centrala a filmului.

 

De ce spuneam ca ma simt batran? In mare parte pentru ca am ajuns sa constientizez ca astfel de filme sunt parte din trecutul cinematografiei, o perioada care a trecut un pic cam usor pe langa mine. Am incercat sa imi amintesc numele unui film din prezent, macar apropiat ca realizare sau abordare, dar nu am reusit sa gasesc nimic.

Nu cred ca mai este nevoie sa spun ca The Green Mile este un film pe care vi-l recomand din tot sufletul. Daca nu ati reusit pana acum sa il vedeti, ar fi pacat sa nu o faceti cat mai curand – alaturi de The Shawshank Redemption, acest film este o adevarata piatra de hotar a cinematografiei adevarate.

Trilogia Vengeance – cinematografie de exceptie din Korea

Trilogia Vengeance – cinematografie de exceptie din Korea

Jun 22

Voi marturisi inca de la inceput ca, desi mi-am propus sa nu am idei preconcepute, nu am acordat atentie prea mare filmelor asiatice. Sigur, exista ideea generala (la care nu ader, din fericire) ca e foarte dificil sa urmaresti un film cu “dintr-astia cu ochi lungi care seamana toti” – dar asta tine doar de capacitatea de concentrare a spectatorului.

Fara a lungi inutil introducerea, va spun direct ca trilogia lui Chan-wook Park e genul de film care pare facut pentru a incanta nu ochiul privitorului, ci mintea acestuia. Avand ca tema principala omul, mai exact lucrurile de care este capabil atunci cand nu mai are nimic (de pierdut), cele trei filme o prezinta in tot atatea nuante:

Sympathy for Mr. Vengeance (Boksuneun naui geot), filmul de debut, este foarte apropiat de realitate – in general intelesurile ascunse nu prea exista. Mi s-a parut o abordare foarte pertinenta pentru a “incalzi” oarecum audienta pentru ce va urma.

Oldboy (Oldeuboi) trece in sfera psihologica, surealista. Cel mai premiat si laudat film al seriei este si cel care m-a impresionat cel mai tare. Calatorim alaturi de personajul principal intai mental, apoi real. Aici am avut placerea sa descopar si cel mai interesant duel final din tot ce am vazut pana acum. Coloana sonora a fost pur si simplu perfecta, nu cred ca puteau alege una mai potrivita pentru film.

Sympathy for Lady Vengeance (Chinjeolhan geumjassi) este, oarecum logic, mai apropiat de latura spirituala. Nu avem atat de multa actiune sau rasuciri ale scenariului ca in primele doua parti, dar scenele sunt compuse in asa mod incat fiecare vizionare suplimentara va scoate la iveala un nou nivel al personajelor.

Recomandarea mea este sa le vedeti in ordinea aparitiei.
Vizionare placuta!