Galerie foto – Muzeul Transportului, Coventry
Oct 12In asteptarea unor povesti ale romglezilor (unele frumoase, altele mai putin placute), va las cu o mana de poze pe care le-am facut la Muzeul Transportului.
DeLorean-ul din Back to the Future a fost baza, pentru mine… nu mi-am putut imagina ca o sa o vad vreodata pe viu.
Intrarea e gratis, ca pentru studenti… 
Cronicile romglezilor – Partea 1: Prima zi in Birmingham
Sep 10Beware – s-ar putea sa fie o serie tare lunga de “articole”. Suntem aici de o saptamana, si presimt ca va fi nevoie sa imi eliberez undeva energiile (sper eu – exclusiv pozitive) in limba materna. Asadar…
1 Septembrie, ora 11:00, Otopeni. D-Day. Ziua in care urma sa stergem totul cu buretele, si sa ne imbarcam in avionul care avea sa ne duca in noua noastra viata.
Stiu, este deosebit de dramatica exprimarea. Asa imi place mie, asa ca nu o voi schimba.
Dupa cum spuneam – Londra era prima oprire, doar o scurta “escala” in drumul catre Birmingham. Dupa experienta maronie avuta cu Blue Air, ne-am jurat ca nu vom mai zbura vreodata pe distante lungi cu low-cost – asa ca am ales Tarom. Sa fim nationalisti, pentru ultima data, nu? 
Trei ore mai tarziu, eram pe Heathrow. Word of advice – cand zburati aici, asigurati-va ca aveti suficient timp la dispozitie pentru a iesi din terminal. Noi am pierdut spre 30 de minute doar pentru a ne recupera bagajele (dupa ce am mers precum niste hamsteri dresati prin nenumaratii kilometri de tunele ale Terminalului 4), plus inca vreun sfert de ora la coada de bilete ale faimosului London Tube.
Desigur ca puteam sa mergem si cu autobuzul, dar am preferat varianta cea mai comoda. Si mai placuta pentru picioarele (deja obosite), pentru ca bagajele supradimensionate pareau ca se ingreuneaza odata cu trecerea timpului.
Victoria Coach Station ne astepta. Teoretic, era la “o aruncatura de bat” de statia de metrou Victoria. Practic, la aproape un kilometru de ea. Abia scapati de nebunia din Bucuresti, unde toti se grabesc undeva – ne-am lovit de ceva si mai rau. Aici, nimanui nu ii pasa ca aveam troller-ele in urma, ca abia ne miscam, din metru in metru era cineva care sa ne taie calea cu o nonsalanta debordanta.
Dupa alt sfert de ora de “mersul piticului” intre rail si coach station (adica de la metrou la autobuzele regionale), si dupa ce aproape ca am fost calcat la prima incercare de a traversa strada (LOOK RIGHT! LOOK RIGHT! ), am ajuns in Victoria Coach Station. N-a fost deloc asa cum ne asteptam (microbuze=vreun colt de bloc sau vreo statie amarata, ca in Romania… nu?) – mai degraba de dimensiunea Garii de Nord, minus mizeria si debandada.
Megabus-ul a venit, ne-a luat (dar nu m-a scutit de asezarea personala a bagajelor in cala) si a plecat plictisit spre Birmingham. Era 18:00, ora de varf.
Pana la iesirea din Londra a fost “ok-ish”, ca sa-i parafrazez pe localnici, dar cand ne-am apropiat de Luton tot iadul s-a revarsat pe M1. Eram un milion de masini pe metru patrat, si avansam cu vreo 10 Km/h. Pardon, 6 Mph
Nici acum nu imi dau seama cum am reusit sa scapam de acolo. Tot ce stiu e ca, la un moment dat, mucalitul nostru sofer s-a enervat la culme si a iesit de pe M1, spre Northampton, si a ales un drum secundar spre Coventry/Birmingham. Eram la vreo 30 de minute de ora estimata de ajuns la destinatie, dar abia trecusem de jumatatea drumului.
Era deja noapte, amandoi eram inghetati de la aerul conditionat care mergea fara oprire de cand plecasem din Londra (eu eram, evident, in tricou si pantaloni trei-sferturi, ca doar veneam de la 40 de grade) si abia asteptam sa ajungem pe perna, sa scapam de toata agitatia asta.
Am avut mare noroc ca proprietarul a fost intelegator si ne-a asteptat o ora si jumatate (ca atat a fost intarzierea), ca altfel nu stiu daca mai scriam randurile astea cu aceeasi stare de “feel-good”.
N-am scapat de un tur al orasului, chiar daca era aproape de miezul noptii. A fost scurt, totusi, si “za final destination”, noua noastra casa, ne-a primit calduroasa. Abia am apucat sa salutam pe toata lumea, si eram deja adormiti bustean.
Interesant: new English shit (2)
Oct 14… mai mult sau mai putin noi, actually.
Melodiile care imi stau pe creier in ultima saptamana (toate britanice, evident ):
Skye + Tequilla = Love: Morcheeba @ Sala Palatului
Oct 08“Do you want to hear a song from MY new album?” intreba ea undeva pe la jumatatea concertului. Evident ca publicul a izbucnit intr-un “YEEEES” frenetic, dar un detaliu le cam scapa tuturor – nu era albumul EI, era al trupei in care canta. Se pare ca unele lucruri se uita mai greu (daca nu stiti la ce ma refer, Skye Edwards s-a intors in Morcheeba dupa o incercare de cariera solo).
A fost doar amuzant momentul, sunt sigur ca nimeni nu a fost cu adevarat oripilat de aceasta mica “scapare” din partea ei.
Dar sa incepem cu inceputul, pentru ca nu toata lumea stie despre ce vorbesc…
6 Octombrie 2010, Sala Palatului, Morcheeba – dupa ce i-am “scapat printre degete” in 2009 (cand au cantat in Fratelli, fara Skye), era aproape ilegal sa repet greseala. La opt fara cateva minute, stateam cuminte pe locul din sala.
In deschidere – Antarctica, un soi de Hooverphonic-Portishead-wannabe romanesc, un duo care intai ne-a adormit – apoi pur si simplu ne-a enervat. La inceput au fost banali, apoi au devenit enervanti. Inchipuiti-va un chin de aproape o ora (nici macar Martina n-a cantat atat in deschidere la Massive Attack – si fata aia chiar avea ce canta) si veti avea o parte din starea mea psihica de la ora noua. Mai erau 20 de minute pana incepea efectiv concertul si deja eram nervos.
”This better be worth it”, gandeam. Si chiar a fost, dupa cum urma sa vad.
Si-a aparut Skye, moment in care orice urma de nerv a disparut instantaneu – la un metru si (maxim!) jumate, englezoaica este energie pura. Nu a fost nevoie sa rosteasca mai mult de doua-trei fraze si lucrurile au revenit la normal. Showtime!
Eram curios ce vor canta – nu ma incanta ideea de un concert exclusiv Blood Like Lemonade, si am fost placut surprins: au inceput cu Big Calm (Big Sea si extraordinara Friction, care a ridicat oamenii in picioare), apoi au alternat Who Can You Trust? cu Charango.
Abia atunci a avut loc “evenimentul” despre care va spuneam la inceputul articolului. Fie ca a fost regizat sau doar sincer, ceea ce toata lumea urma sa vada era ca, per total, asistam la un concert Skye – Morcheeba fiind doar un soi de “special guest”.
Repet ceea ce am spus si in articolul despre Blood Like Lemonade – Skye fura tot show-ul, fie ca e pe scena sau pe disc, dar asta NU ESTE UN LUCRU RAU.
Credeti-ma pe cuvant – aceasta englezoaica este absolut incredibila! A dansat non-stop, a ras fara oprire (de cateva ori oprindu-se sa ne spuna ca ii e greu sa se concentreze la concert din cauza ca se distreaza prea tare in compania noastra), a baut tequilla si – in general – ne-a tinut pe toti in priza in fiecare secunda!
Dupa “reprezentatia” aceasta, Skye urca vertiginos in topul vocilor mele preferate – e o reala placere sa o asculti live, muuuult peste orice de pe inregistrari. Oricat de proasta ar fi sonorizarea din Sala Palatului (si a fost, din nou, sub orice critica), vocea ei a detonat efectiv atmosfera.
Practic, de la prima piesa de pe Blood Like Lemonade, toata atmosfera s-a schimbat – publicul a stat mai mult in picioare, iar Skye putea foarte usor sa vina in mijlocul nostru si sa cante de acolo.
Dupa ce s-a plictisit sa bea singura, a inceput sa imparta tequilla si whisky cu spectatorii din primele randuri – deh, trebuia sa fie un motiv pentru pretul mai ridicat al biletelor acolo, nu?
La final, dupa ce au incercat sa ne induca in eroare cu un deja banal “That was the end, bye bye”, a urmat un bis realmente excelent ales – Be Yourself si Rome Wasn’t Built in a Day. Breathless.
Per total – doar show-ul Massive Attack ma impiedica sa afirm ca a fost cel mai reusit concert vazut pana acum. De recomandat oricui, nu doar fanilor Morcheeba.
Morcheeba – Blood Like Lemonade
Jul 08
Avem in fata albumul cu numarul sapte (daca nu luam in calcul inca vreo cinci compilatii sau best of-uri) al britanicilor de la Morcheeba… trupa care, practic, mi-a “daruit” trip-hop-ul, cea care m-a facut sa ascult ulterior Massive Attack, Tricky sau Portishead… mai e nevoie de vreo introducere?
Vestea mare – dar nu singura care merita atentie – Skye a revenit in trupa, dupa sapte ani si doua albume solo. Nu stiu daca vocea poporului va fi de acord cu mine, dar mi se pare o miscare logica si extrem de utila pentru ambele parti (si trupa, si solista).
Daca The Antidote mi s-a parut bun, chiar si fara Skye, Dive Deep-ul din urma cu doi ani nu a sunat deloc a Morcheeba. Nu ma intelegeti gresit, albumul a avut cateva piese fenomenale (Blue Chair, Gained the World sau Enjoy the Ride inca sunt niste melodii obsedante pentru mine), dar albumul nu parea facut de Morcheeba. Nici Mind How You Go-ul lui Skye nu mi s-a parut un album prea stralucit, vocea ei nefiind suficienta pentru a compensa pentru lipsa trupei – repet, e doar o parere subiectiva.
Long story short… cum e albumul, ma intrebati? Pai… e un clasic Morcheeba. In traducere – pentru fanii trupei (myself included) va fi un album care va ramane mult timp in playlist – iar pentru carcotasii care vor mereu noutati va fi “doar un alt album morcheeba”.
Pe scurt, Blood Like Lemonade are trei piese perfecte – Even Though (primul single), Blood Like Lemonade si Beat of the Drum (ultima fiind ceva cu adevarat original incercat de britanici) – si alte sapte bune.
Am citit pe undeva ca, de fapt, Blood Like Lemonade este doar “un alt album Skye Edwards”. Poate ca este adevarat, solista “fura show-ul” in mod evident, dar nu poate fi decat un pas inainte pentru o trupa care fara ea isi cam pierduse stilul.
Nu cred ca va mai pot spune prea multe despre Blood Like Lemonade – pentru ca (1) muzica lor e mai mult decat versuri + instrumental, are un “ceva” aparte care nu prea poate fi descris, si (2) albumul mi-a placut foarte mult, nu doar pentru cele trei piese de mai sus, ci pentru ca reprezinta revenirea unui stil care se pierduse in 2003.
So… recomand. Nimic mai mult de spus, auditie placuta!
