Imi este din nou dor de vara, de mare, de plaja, de acele zile in care nu exista griji…

Daca tot eram in urma cu cateva zile la capitolul “ce produc englezii imi provoaca stari de bine”, momentan doar in domeniul muzical, am decis sa aprofundez si sa imi aplec urechea o idee mai “hotarat” asupra unei trupe care mi s-a parut interesanta.

Poate ca voi ati auzit deja de ea, caz in care scuza mea ar fi ca sunt de ceva vreme in total contratimp cu “ce se asculta”, “ce se poarta” si, in general, cu toate “ceseurile”.
Trupa despre care vorbesc se numeste La Roux, este din Brixton si canta o combinatie de electropop/electronica care mi-a atras atentia instantaneu, de la chiar piesa de debut a albumului, In For The Kill.

Nu stiu daca e doar din cauza ca nu sunt chiar un fin cunoscator al pop-ului (si variatiilor acestuia), dar sound-ul mi s-a parut foarte original. Energic, puternic, chiar putin violent (in sensul bun), sound-ul celor doi englezi este, ca sa folosesc o expresie de-a lor, incredibly fresh.

Ce mi-a placut in mod special, in afara sound-ului, a fost chiar faptul ca acesta a fost arhisuficient. In mod normal, ma feresc ca de dracu’ de nume gen Lilly Allen, Sugababes sau alte exemple de “vedete” pop, poate si din cauza continutului muzicii lor. Sincer, am ascultat acest album cap-coada de minim 10 ori si nu am simtit nevoia sa inteleg despre ce canta aceasta bizara domnisoara. Cand m-am concentrat si pe ceea ce debiteaza, am fost dezamagit. Same old girly shit, versuri trase parca la indigo dupa trupele de care tocmai am spus ca ma feres. Acest aspect a fost o crunta dezamagire.

Cu mici exceptii (in principal, o scapare numita Cover My Eyes, care chiar nu are ce sa caute pe un asemenea album), La Roux e un album neasteptat de intens si de corect dozat. Mi-e greu sa imi imaginez pe cineva care ar reusi sa se plictiseasca ascultandu-l, mai degraba riscul ar fi necesitatea unei pauze la jumatatea lui.

Chiar daca nu este, din punct de vedere al continutului, un album revolutionar (nici pe departe), va recomand La Roux pentru multitudinea de moduri in care trupa isi exprima energia: anumite momente va vor da senzatia unui rollercoaster, lucru destul de rar in muzica lansata in ultimii ani. Auditie placuta!

Stiu ca n-am mai scris de mult ceva despre ce muzica noua am mai ascultat – si asta pentru ca am avut o perioada in care n-am avut noroc de albume reusite, drept urmare am insistat pe muzica descoperita cu ceva timp in urma. Cateva exceptii au existat, totusi, noul Wait for Me – semnat de Moby – fiind undeva in varful “listei”.

Moby a insemnat intotdeauna pentru mine muzica nocturna. Fie ca a fost vorba de melancolicul Play (un album fenomenal), visatorul 18 sau mult mai energicul Hotel (care mi-a parut in anumite momente mai mult un pariu al americanului decat o adevarata evolutie muzicala pentru el), am avut intotdeauna probleme cu ascultarea muzicii lui inainte de ora 22:00.
Drept urmare, e inutil sa mai spun ca Wait for Me are, in mare, aceleasi “instructiuni de utilizare”.

Daca ar fi sa compar aceasta noua inventie cu albumele anterioare, ar fi corect sa il pozitionez foarte aproape de Play si 18, dar cu mult deasupra lui Hotel. Daca v-au placut primele doua, cu siguranta Wait for Me va va “manca” enorm de multe ore de auditie. In schimb, cei care au descoperit Moby abia la momentul Hotel ar putea avea cateva probleme de acomodare – acum negativele sunt mult mai “blande”, un numar destul de mare de piese reprezentand mai degraba companii perfecte pentru momentele de introspectie ale ascultatorilor decat pentru o seara in club. Din acest punct de vedere, sunt 100% multumit de directia aleasa de Moby.

Mi-ar fi greu – chiar foarte greu – sa ii gasesc defecte acestui album. Din punct de vedere muzical, nu este “mainstream stuff”, dar acest lucru nu poate fi decat un lucru bun. Continutul este insa punctul forte – Wait for Me reprezentand o invitatie la o calatorie alaturi de un artist sincer, care nu se straduieste sa isi acunda starile prin care trece.

Pale Horses, Shot in the Back of the Head (al carei videoclip poarta semnatura lui David Lynch), Wait for Me, Isolate si Study War au fost melodiile care m-au “ravasit” cel mai tare. Restul de 11 piese sunt si ele excelente, fara exceptie. Vocea lui Moby se aude doar pe Mistake, din pacate.

Ca incheiere, Wait for Me este poate cel mai interesant album pe care l-am ascultat in acest an – si o experienta pe care nu prea ati avea voie sa o ratati. Mie mi-a mers direct la suflet.

Finally, dupa 3 ani de liniste, britanicii de la Massive Attack au scos un nou material. E vorba doar de un EP (4 piese), dar unul cu adevarat demential. In Februarie 2010 vom avea parte si de un album nou – deja faimosul LP5 (neoficial, se pare ca se va numi Weather Underground).

Ma bucur ca nu s-a schimbat nici un pic atmosfera dark (dusa la extrem cu 100th Window). Piesele noi sunt … pur si simplu addictive, n-am avut nevoie de nici un pic de reacomodare cu muzica englezilor. Splitting the Atom si Psyche (cu Martina Topley-Bird, preferata mea, pe post de guest star) mi s-au parut cel putin la acelasi nivel cu cele mai bune piese de pe Mezzanine sau 100th Window.

Astept cu interes luna Februarie a anului viitor…
Voi ce parere aveti?

Din categoria "melodii descoperite recent si ascultate obsesiv", avem A Sucker For Your Sound, semnata de mai vechii mei prieteni I Monster.

Da, trupa a scos un nou album (A Dense Swarm Of Ancient Stars) – despre care am un feeling ca va voi mai povesti. Vocea apartinei cantaretei Philly, despre care nu stiu absolut nimic. Voi mai “sapa” in acest sens.

Primul meu contact cu americanii de la Supreme Beings of Leisure a avut loc cu mai bine de 5 ani in urma: pe vremea aceea, piesa lor Under The Gun statea la loc de cinste pe coloana sonora a lui The Animatrix. Chiar daca, dupa opinia mea, intreaga coloana sonora a filmului a fost pur si simplu exceptionala, Under The Gun mi s-a parut ca iesea in evidenta in mod evident.

Inca de la prima auditie a albumului de debut (intitulat chiar Supreme Beings of Leisure), am asociat muzica lor cu un stil rar, o combinatie foarte fericita de trip-hop, drum’n’bass, lounge si downtempo, toate imbinate de o atmosfera stralucitoare – “glamorous”, cum ar spune englezii. Nu stiu daca trupa chiar si-a dorit sa imprime aceasta atmosfera, dar rezultatul ii diferentiaza clar de restul trupelor asemanatoare ca gen muzical.

Mereu am gasit o asemanare clara intre muzica acestei trupe si feeling-ul de “film noir” (un gen care s-a aflat mereu printre preferatele mele), lucru care m-a apropiat mereu de stilul trupei. Cred ca, dincolo de muzica lor, si solista Geri Soriano are o un mare aport la aceasta legatura: are un soi de eleganta pe care cu greu il mai gasesti in zilele noastre.

Am fost destul de circumspect in abordarea acestui album: in primul rand, trupa a facut o mare pauza intre albume (aproape 5 ani), iar marea intrebare era “Can they still do it?”. Spre bucuria mea, albumul de fata mi-a oferit un raspuns pozitiv.

Daca v-au placut piese ca Under The Gun, Golddigger sau Never The Same, cu siguranta veti avea ce aprecia pe 11i. Ceea ce e cu adevarat interesant e ca trupa pare sa aiba foarte mult material la dispozitie, fara a fi nevoie de “reciclare” a unor idei sau linii melodice de pe albumele anterioare.

Da, trebuie sa recunosc ca sound-ul a suferit multe modificari fata de Divine Operating System. Trupa a renuntat la mult din “glamour” in favoarea unui stil mai agresiv, putin mai zgomotos dar care, intr-un final, mi s-a parut o evolutie. Pana la urma, au trecut suficienti ani si experienta le-a permis sa creeze ceva mai profund, nu doar muzica de relaxare.

Albumul are cateva piese cu adevarat excelente: Mirror (pana acum singurul single si, dupa parerea mea si cea mai interesanta “bucata” a albumului ), Angelhead (o piesa extrem de atmosferica, cantata alaturi de Lili Haydn) sau The Light (o piesa ceva mai apropiata de stilul din albumele anterioare) sunt cele care mi-au atras atentia in mod special.

Cel mai mare “defect” al albumului este durata foarte scurta: cele doar 11 piese de pe album n-au cum sa va plictiseasca, in mod evident, dar nici nu par ca au suficient timp pentru a uimi. Chiar si asa, 11i mi se pare un album foarte bun, pe care imi e foarte usor sa vi-l recomand.

Ca urmare a review-ului meu pentru albumul High Noon, am primit un feedback destul de rapid de la Justin Neff (50% din trupa), alaturi de un link pe pagina lor web (catre varianta in engleza a review-ului).

Se pare ca baietii au fost surprinsi placut de faptul ca sunetele lor au ajuns pana in partea asta a lumii. 

Nu stiu de voi, dar eu astept cu interes (ca sa parafrazez niste clasici umoristi) urmatorul material semnat The New Law.

E momentul pentru o noua doza de muzica necunoscuta: trupa “vinovata” se numeste I Monster si este din Sheffield, Anglia.
De ce este ea necunoscuta? Raspunsul care imi vine acum cel mai usor in minte este “Bad PR”. Este o trupa iesita din comun, cu un stil de muzica original, dar care a beneficiat de publicitate eronata.

Va mai amintiti de Daydream in Blue? Da, este acea piesa moale din reclama la Ford Focus, piesa care a facut inconjurul lumii si i-a asociat pe cei de la I Monster cu chillout-ul a-la-Cafe-del-Mar. Total fals. Dupa cum veti vedea daca veti citi pana la capat, piesa respectiva nu prea are ce cauta pe NeveroddoreveN, fiind in complet contrast cu restul albumului.

In primul rand, greseala cea mai mare pe care o poti face cand asculti albumul despre care discutam este sa il iei prea in serios. Acesti doi baieti, Dean Honer si Jarrod Gosling, mi-au lasat impresia ca au un simt al umorului extrem de dezvoltat, si l-au folosit din plin atunci cand au compus piesele de pe album.

Nu trebuie decat sa asculti spookshow-ul numit These are Our Children, cantat de o voce de copil pe un ritm demn de un film de groaza, si vei intelege ca NeveroddoreveN isi merita din plin titlul – e genul de muzica imposibil de aliniat la un gen.

I Monster – These are Our Children

Revenind la Daydream in Blue, nu ar fi corect sa spun ca e o piesa slaba. Imi amintesc ca, in urma cu mai bine de 5 ani, o ascultam pe diferite compilatii gen Ministry of Sound Chillout sau Cafe del Mar. Defectul cel mai mare ar fi lipsa de personalitate a ei – suna ca inca 1 000  alte melodii de acelasi gen.

Pe intreaga durata a albumului, englezii ne plimba intre stiluri, fara a se opri la unul singur mai mult  de una-doua melodii. In afara excelentei These are Our Children (despre care am vorbit deja), mi-au placut in mod special Heaven (o doza de chillout bizar, unde vocea ultra-modificata electronic ofera un efect aproape hipnotic), Some Thing’s Coming (piesa de debut a albumui, oarecum similara cu muzica trupelor Fluke sau The Crystal Method), si The Blue Wrath.

The Blue Wrath By I Monster – More free videos are here

Aceasta piesa din urma m-a lasat la prima auditie cu un larg zambet pe buze. Poate ca ritmul va suna cunoscut, si asta pentru ca a reprezentat tema principala a filmului britanic Shaun of the Dead (o comedie-parodie excelenta, as putea adauga).

NeveroddoreveN e un album diferit, deci va fi recomandarea mea pentru cei care isi doresc sa asculte ceva “altfel” – nimic mai mult. Nu exista garantii ca va va placea, cred ca depinde de fiecare om – mie, spre exemplu, mi-a placut la nebunie.

Ma bucur nespus cand dau de cate un artist necunoscut – un “indie”, care imi “cade in mana” total intamplator. Stiti cum e senzatia, e ca si cand ai avea o jucarie noua

The New Law inseamna Adam Straney si Justin Neff, doi americani. Nu am de gand sa intru foarte in detaliu referitor la stilul muzical si influentele lui, dar voi spune ca High Noon este un album surprinzator. Sound-ul imi pare putin inaintea timpului lui, trupa incercand un mix de drum’n’bass, jazz, breakbeat, chiar si hip-hop – acestea fiind doar principalele “arome” pe care le-am putut distinge la o prima auditie.

Se pare ca trupa este destul de apreciata in undergound, judecand dupa numarul de concerte pe care le-au avut (marea majoritate alaturi de o cunostinta mai veche de-a mea, trupa Bonobo) in intreaga lume.

Daca m-ar intreba cineva ce aduce nou muzica acestei trupe, cred ca mi-ar fi foarte dificil sa raspund. Pentru ca, sincer, nu este un stil nou, revolutionar, e ceva ce s-a mai incercat. Cu toate astea, rezultatul final este surprinzator de fresh. E pe principiul gatitului: cu aceleasi ingrediente, poti face o mancare mult mai gustoasa decat exista pana acum

Imi plac foarte mult patru melodii: Hell’s Gates (parca facuta pentru un mars, extrem de addictive), Time Stands Still (un chillout-song care se incadreaza in toate stereotipurile genului, dar suna foarte bine) si cele doua melodii cu influente de jazz: Seattle Lights si Blue Horizon. Stiu, e o “boala” grea, dar sunt o fire nostalgica si orice melodie ce imi aduce macar putin a jazz ma “prinde” mult mai usor.

Ca o concluzie – High Noon e, dupa parerea mea, un album excelent pentru “easy-listening”. Ascultat cap-coada intr-un moment mai relaxant al zilei – garantat va cere un repeat.

Haideti sa ne intoarcem in perioada anilor ‘90, cand trip-hop-ul abia aparuse si ritmurile erau mult mai linistite decat acum. Cand nu era nevoie de mai mult de un garaj si doi-trei membri pentru a forma o trupa, fara a mai fi nevoie de toata promovarea de acum. Haideti sa ascultam putin Archive.

Originari din Anglia, Archive n-au avut niciodata parte de mediatizarea pe care poate ar fi meritat-o. Formula lor (cel putin de pe acest album de debut) este oarecum clasica: ritmuri de trip-hop combinate cu hip-hop autentic, completate de un duet de solisti extrem de diferit: Roya Arab cu o voce si un stil foarte similare cu Beth Gibbons de la Portishead, si Rosko John, un rapper foarte tanar (la acel moment).

Cu ceva timp in urma am descoperit excelenta piesa a celor de la Imogen Heap, Blanket, cu un stil aproape identic cu ceea ce am gasit pe ulterior pe acest Londinium (varianta latina a orasului Londra). Am fost atunci usor dezamagit de faptul ca Imogen Heap nu reusisera sa mentina tempo-ul pe albumul de pe care facea parte respectiva melodie. Spre bucuria mea, Archive au reusit sa faca mult mai mult decat ei.

Inca de la inceput, am avut senzatia clara ca pe album scrie cu litere mari OLD SCHOOL. Am incercat sa caut un corespondent in prezent, o trupa asemanatoare din perioada actuala – si nu am reusit. Asta pentru ca genul asta de trupe au cam disparut la finalul anilor ‘90, din pacate.

Imbinarea dintre vocea blanda a Royei si stilul rece, de rapper al lui Rosko John, mi s-a parut foarte potrivita. Din pacate, dupa acest album Roya si Rosko au parasit trupa (intr-un moment in care Archive parea ca nu va mai exista), pe albumele ulterioare fiind alti solisti). Rosko s-a intors in Archive pe cel mai recent album, Controlling Crowds.

Per total, un album bun. Banuiesc ca pentru nostalgicii acelor ani (printre care ma numar si eu) va fi un deliciu.
Auditie placuta!