Nu-i asa ca ma orientez doar catre albume cu nume delicioase? Dupa Death by Chocolate, va invit la o portie de Nectar, semnata de Natalia Clavier, una din cele mai interesante voci actuale. In cazul foarte probabil in care nu puteti sa o localizati pe scena muzicala, va spun doar ca a cantat, inclusiv la concertul de anul trecut, alaturi de mult mai cunoscutii Thievery Corporation. Ea canta chiar sub label-ul acestora, numit Eighteenth Street Lounge Music.

Ca de obicei, am dat play albumului fara sa ma documentez absolut deloc asupra a ceea ce urma sa ascult. Si, tot ca de obicei, am fost surprins placut de ceea ce mi-a rezervat acest Nectar. Ca stil muzical, argetinianca se situeaza undeva intre downtempo, drum’n’bass si jazz, in exact aceasta ordine.  Dar va avertizez inca de acum ca – pe intreaga durata a albumului – ritmurile vor pica in permanenta pe plan secund, vocea artistei fiind pur si simplu incredibila.

Exista doua genuri de muzica: cea care se asculta la maxim, cu geamurile deschise, si cea care se potriveste mai bine unei auditii intime, cu nivelul sunetului mult sub 50%, in compania unor persoane apropiate. Probabil ca v-ati dat deja seama ca muzica Nataliei face parte din a doua categorie.

Daca ar fi sa caut asemanari cu ceea ce se afla deja in colectia mea muzicala, as spune ca melodiile ritmate au ceva chiar de la Thievery Corporation, instrumentalele se aseamana usor cu Bajofondo sau Gotan Project, iar vocea ei… sincer, aici m-ati prins – nu seamana cu altceva cea am mai ascultat pana acum. Are un timbru extrem de bine conturat, cu toate ca finetea este cuvantul cel mai potrivit pentru a o descrie. In nici un moment nu am simtit ca se chinuie sa iasa in evidenta, sa impresioneze.

Daca ar exista ceva de reprosat lui Nectar, atunci ar fi ceea ce eu percep ca un soi de "indragostire de stilul propriu” (stiu, suna bizar). Drept urmare, ascultatorii pot pica total in starea propusa de el, sau il vor respinge total. Intr-un fel, e un lucru bun, artista nefiind prea interesata de introduceri sau acomodari pentru cei care nu sunt pregatiti pentru muzica ei.

Pe langa El Arbol (piesa de debut, cu influente clare de d’n’b, preferata mea) si Azul, cele doua piese care au fost deja lansate ca single-uri, mi-a placut foarte mult Ay De Mi (pe care o aveti in varianta live la sfarsitul acestui articol). Restul melodiilor sunt si ele excelente si merita sa fie ascultate in egala masura.

Cele doar 11 piese, cantate integral in spaniola, sunt un aperitiv delicios pentru orice iubitor al downtempo-ului. Cu acest Nectar pe post de prima demonstratie a calitatii artistei, nu pot decat sa sper ca si urmatoarele materiale semnate de Natalia Clavier vor fi la fel de bune. Albumul este, fara indoiala, unul dintre cele mai bune materiale lansate anul trecut. Este o recomandare clara, bineinteles.

Primul meu contact cu americanii de la Supreme Beings of Leisure a avut loc cu mai bine de 5 ani in urma: pe vremea aceea, piesa lor Under The Gun statea la loc de cinste pe coloana sonora a lui The Animatrix. Chiar daca, dupa opinia mea, intreaga coloana sonora a filmului a fost pur si simplu exceptionala, Under The Gun mi s-a parut ca iesea in evidenta in mod evident.

Inca de la prima auditie a albumului de debut (intitulat chiar Supreme Beings of Leisure), am asociat muzica lor cu un stil rar, o combinatie foarte fericita de trip-hop, drum’n’bass, lounge si downtempo, toate imbinate de o atmosfera stralucitoare – “glamorous”, cum ar spune englezii. Nu stiu daca trupa chiar si-a dorit sa imprime aceasta atmosfera, dar rezultatul ii diferentiaza clar de restul trupelor asemanatoare ca gen muzical.

Mereu am gasit o asemanare clara intre muzica acestei trupe si feeling-ul de “film noir” (un gen care s-a aflat mereu printre preferatele mele), lucru care m-a apropiat mereu de stilul trupei. Cred ca, dincolo de muzica lor, si solista Geri Soriano are o un mare aport la aceasta legatura: are un soi de eleganta pe care cu greu il mai gasesti in zilele noastre.

Am fost destul de circumspect in abordarea acestui album: in primul rand, trupa a facut o mare pauza intre albume (aproape 5 ani), iar marea intrebare era “Can they still do it?”. Spre bucuria mea, albumul de fata mi-a oferit un raspuns pozitiv.

Daca v-au placut piese ca Under The Gun, Golddigger sau Never The Same, cu siguranta veti avea ce aprecia pe 11i. Ceea ce e cu adevarat interesant e ca trupa pare sa aiba foarte mult material la dispozitie, fara a fi nevoie de “reciclare” a unor idei sau linii melodice de pe albumele anterioare.

Da, trebuie sa recunosc ca sound-ul a suferit multe modificari fata de Divine Operating System. Trupa a renuntat la mult din “glamour” in favoarea unui stil mai agresiv, putin mai zgomotos dar care, intr-un final, mi s-a parut o evolutie. Pana la urma, au trecut suficienti ani si experienta le-a permis sa creeze ceva mai profund, nu doar muzica de relaxare.

Albumul are cateva piese cu adevarat excelente: Mirror (pana acum singurul single si, dupa parerea mea si cea mai interesanta “bucata” a albumului ), Angelhead (o piesa extrem de atmosferica, cantata alaturi de Lili Haydn) sau The Light (o piesa ceva mai apropiata de stilul din albumele anterioare) sunt cele care mi-au atras atentia in mod special.

Cel mai mare “defect” al albumului este durata foarte scurta: cele doar 11 piese de pe album n-au cum sa va plictiseasca, in mod evident, dar nici nu par ca au suficient timp pentru a uimi. Chiar si asa, 11i mi se pare un album foarte bun, pe care imi e foarte usor sa vi-l recomand.

E momentul pentru o noua doza de muzica necunoscuta: trupa “vinovata” se numeste I Monster si este din Sheffield, Anglia.
De ce este ea necunoscuta? Raspunsul care imi vine acum cel mai usor in minte este “Bad PR”. Este o trupa iesita din comun, cu un stil de muzica original, dar care a beneficiat de publicitate eronata.

Va mai amintiti de Daydream in Blue? Da, este acea piesa moale din reclama la Ford Focus, piesa care a facut inconjurul lumii si i-a asociat pe cei de la I Monster cu chillout-ul a-la-Cafe-del-Mar. Total fals. Dupa cum veti vedea daca veti citi pana la capat, piesa respectiva nu prea are ce cauta pe NeveroddoreveN, fiind in complet contrast cu restul albumului.

In primul rand, greseala cea mai mare pe care o poti face cand asculti albumul despre care discutam este sa il iei prea in serios. Acesti doi baieti, Dean Honer si Jarrod Gosling, mi-au lasat impresia ca au un simt al umorului extrem de dezvoltat, si l-au folosit din plin atunci cand au compus piesele de pe album.

Nu trebuie decat sa asculti spookshow-ul numit These are Our Children, cantat de o voce de copil pe un ritm demn de un film de groaza, si vei intelege ca NeveroddoreveN isi merita din plin titlul – e genul de muzica imposibil de aliniat la un gen.

I Monster – These are Our Children

Revenind la Daydream in Blue, nu ar fi corect sa spun ca e o piesa slaba. Imi amintesc ca, in urma cu mai bine de 5 ani, o ascultam pe diferite compilatii gen Ministry of Sound Chillout sau Cafe del Mar. Defectul cel mai mare ar fi lipsa de personalitate a ei – suna ca inca 1 000  alte melodii de acelasi gen.

Pe intreaga durata a albumului, englezii ne plimba intre stiluri, fara a se opri la unul singur mai mult  de una-doua melodii. In afara excelentei These are Our Children (despre care am vorbit deja), mi-au placut in mod special Heaven (o doza de chillout bizar, unde vocea ultra-modificata electronic ofera un efect aproape hipnotic), Some Thing’s Coming (piesa de debut a albumui, oarecum similara cu muzica trupelor Fluke sau The Crystal Method), si The Blue Wrath.

The Blue Wrath By I Monster – More free videos are here

Aceasta piesa din urma m-a lasat la prima auditie cu un larg zambet pe buze. Poate ca ritmul va suna cunoscut, si asta pentru ca a reprezentat tema principala a filmului britanic Shaun of the Dead (o comedie-parodie excelenta, as putea adauga).

NeveroddoreveN e un album diferit, deci va fi recomandarea mea pentru cei care isi doresc sa asculte ceva “altfel” – nimic mai mult. Nu exista garantii ca va va placea, cred ca depinde de fiecare om – mie, spre exemplu, mi-a placut la nebunie.

Dupa ce m-am “imprietenit” cu norvegienii de la Flunk cu cateva luni in urma (ascultand albumul de debut), am decis ca e cazul sa fac cunostinta si cu lansarile lor ulterioare.

Lansat in 2004, Morning Star este in egala masura o evolutie, cat si o reabordare a trupei. Daca in For Sleepyheads only aveam un tempo foarte lent si majoritatea melodiilor aveau ca scop relaxarea audientei, acest al doilea album le propune asultatorilor un soi de relaxare activa: ritmurile s-au intensificat, dar muzica lor suna cel putin la fel de bine.

Vocea Anjei este, ca si pana acum, incantatoare. Daca in primul album senzatia era ca seamana foarte mult cu Bjork, acum pot spune ca similitudinile sunt pur si simplu de neglijat. Solista pur si simplu reuseste sa isi depaseasca propriile limite pe anumite piese (Spring to Kingdom Come este prima care imi vine in minte in acest moment).

Ca si pe primul album, piesa-cover aleasa de trupa pentru acest album (True Faith) este semnata tot de New Order.

Fara a prelungi prea mult acest articol, va recomand acest album. Ideal ar fi sa il ascultati dupa ce treceti prin For Sleepyheads Only, pentru a fi deja familiarizati cu stilul acestei excelente trupe.

M-am lovit intamplator de Hybrid – am dat un (foarte norocos) click pe un videoclip de pe youtube. Am fost pur si simplu fermecat de ceea ce am vazut si auzit.

Avem in fata albumul de debut al duo-ului peruviano-canadian Elsiane (Elsieanne Caplette si Stephane Sotto) – o mostra de downtempo cu influente de trip-hop si jazz. Stiu, sunt niste cuvinte care nu inseamna mare lucru – mai simplu ar fi sa ascultati bijuteria numita Vaporous, ce deschide albumul.

Aceasta voce cu adevarat impresionanta si intriganta a fost comparata (un pic nedrept) cu Bjork. Cu toate ca tonalitatea este relativ similara, Elsieanne imi inspira o caldura si o atmosfera de vis la care Bjork nu poate nici macar sa aspire. Vocea artistei nu este, totusi, singura atractie a albumului.

Indiscutabil, Hybrid este genul de muzica pe care nu o poti asculta decat dupa apusul soarelui – pentru ca atunci notele capata cu totul alt ecou si ritmurile pline de romantism merg direct catre sufletul ascultatorului. Am simtit o oarecare asemanare cu Portishead, lucru foarte bun din punctul meu de vedere.

Albumul pastreaza tempo-ul pe toata durata celor (doar) 11 piese, lucru care a fost destul de putin apreciat in review-urile oficiale pe care le-a primit Hybrid. Eu am fost unul dintre cei care au apreciat aceasta trasatura a albumului: in fond, Elsiane nu si-au propus sa revolutioneze un gen muzical, ci doar au dat o demonstratie de muzica relaxanta, linistitoare – si au facut-o EXTREM DE BINE.

Realmente, nu am simtit cum a trecut timpul pe langa mine ascultandu-l, am fost hipnotizat de vocea solistei si de impresionantele orchestratii din spatele ei.

Versurile sunt un alt aspect care nu trebuie trecut cu vederea – imbinarea dintre cuvinte si vocea care le rosteste este atat de potrivita, incat nu exista dubiu asupra autorului lor.

Ma bucur ca am descoperit acest album. Pe langa faptul ca a reusit sa imi trezeasca o melancolie surprinzator de placuta, mi-a deschis si mai mult apetitul de acest gen de muzica.

Sa mai spun ca va recomand acest Hybrid?

Este vremea sa va prezint un album cu adevarat deosebit. Protagonistii lui sunt un duo belgian /olandez, anume Barend Fransen si Ferdy Lancee. Nu va faceti griji, numele lor nu inseamna mare lucru nici pentru mine. Muzica e cea care m-a impresionat.

Cel mai simplu mod de a descrie Kind of Cool este O calatorie la viteza redusa prin aproape toate culturile muzicale din lume. Da, stiu ca suna pompos, dar va asigur ca asta este impresia pe care v-o va lasa albumul. Este un exemplu excelent de muzica de ascultat la miezul noptii, eventual la volan intr-o calatorie lunga.

Kind of Cool, melodie “rupta” in doua (Inner City Groove, adica partea I, si Miles et Juliette, partea a doua) delimiteaza cele doua jumatati ale albumului. Chillout clasic, mult saxofon, lent.

Sold My Soul este o melodie ce ar fi perfecta pe coloana sonora a unui film noir. Ritmul de blues al anilor ’50 mi s-a parut excelent ales. Apropos de titlu, melodia mi-a amintit de episodul din “The Hire” – Beat the Devil.

Hôtel Beat continua in aceeasi nota nocturna, groovy, si ne ofera un monolog asemanator cu “Tango in Harlem” de la Touch & Go.

Panchira ne duce tocmai in Kathmandu si ne energizeaza cu ritmure orientale. Beat-ul de pe fundal mi s-a parut foarte interesant (mi s-a parut similar cu sunetul de djembe)

Din Nepal ajungem tocmai in Italia si ascultam o mostra de jazz local in Profondo Blu. Nu mi s-a parut cel mai inspirat moment pentru o “incetinire”, dar melodia suna OK.

Dupa cum ne anunta si prin titlu, Dark Chill este o trecere catre un stil mai intunecat, tempo-ul ajungand aproape de hip-hop. Pe fundal sunt prezente relatari ale 9/11 (daca nu ma insel).

Chinese Whispers, Japanese Strings este pur si simplu EXCELENTA. Debutul este energic, chiar exploziv, apoi calmat de un R&B calm, apropiat de ce ascultam in anii ’90.

You’re so Tight nu mi s-a parut deosebita din nici un punct de vedere. Prea linistita si banala, dupa parerea mea.

Que Pasa pare “rupta” dintr-un volum de Cafe del Mar. Relaxanta, linistitoare, perfecta pentru auditie pe plaja, intr-un hamac

I’m Not a Woman, I’m Not a Man este piesa de rezistenta. Elkie Deadman are o voce de-a dreptul magnifica. Nu cred ca sunt capabil sa descriu in cuvinte starea de nostalgie pe care mi-a provocat-o aceasta melodie. My personal favourite, fara dubii.

Mi s-a parut prea scurt. Ar mai fi fost loc de inca atatea melodii, fara sa ma plictisesc.
Sunt convins ca vom mai avea parte de urmari cel putin la fel de bune din partea celor doi artisti. Sound-ul lor este surprinzator de matur pentru vechimea relativ mica.
Good job Gare du Nord!

Exista unele albume care te prind imediat. Asculti primele secunde si iti dai seama instantaneu ca e exact ce cautai. Acesta a fost unul din acele albume pentru mine.
Nu am fost vreodata strain de chillout. Compilatiile de genul “Cafe del Mar” sau “Buddha Bar” au existat mereu in colectia mea de muzica de relaxare. Cu toate astea, For Sleepyheads Only e mai mult de atat.

In mod evident, albumul isi respecta titlul. Este exact acel gen de muzica pe care iti doresti sa o auzi la miezul noptii, cand ritmul batailor inimii incetineste, sau dimineata, cand mintea abia incepe sa inteleaga ce se intampla in jurul tau.

Primul lucru evident este asemanarea dintre vocea solistei Anja si Björk. Eu am reusit sa trec peste acest mic detaliu si m-am ferit de comparatii care nu ar fi avantajat prea mult pe cei de la Flunk. Solista are o voce dementiala, dar e foarte departe de Björk.

Pe toata durata albumului se pastreaza o atmosfera de visare, de relaxare totala. Punctele cu adevarat tari sunt Honey’s In Love (de departe cea mai muncita si cea mai frumoasa), See Thru You, I Love Music, Your Koolest Smile si Blue Monday. Restul sunt doar bune.

Evident, exista si parti mai putin bune. Sound-ul nu pare suficient de matur, iar melodiile nu mi-au ramas prea mult in minte dupa ascultare. E ciudat, imi plac la nebunie, dar nu reusesc sa mi le amintesc mai tarziu.

Per total, un album excelent pentru iubitorii chillout-ului.