Finally, dupa 3 ani de liniste, britanicii de la Massive Attack au scos un nou material. E vorba doar de un EP (4 piese), dar unul cu adevarat demential. In Februarie 2010 vom avea parte si de un album nou – deja faimosul LP5 (neoficial, se pare ca se va numi Weather Underground).
Ma bucur ca nu s-a schimbat nici un pic atmosfera dark (dusa la extrem cu 100th Window). Piesele noi sunt … pur si simplu addictive, n-am avut nevoie de nici un pic de reacomodare cu muzica englezilor. Splitting the Atom si Psyche (cu Martina Topley-Bird, preferata mea, pe post de guest star) mi s-au parut cel putin la acelasi nivel cu cele mai bune piese de pe Mezzanine sau 100th Window.
Astept cu interes luna Februarie a anului viitor… Voi ce parere aveti?
Nu-i asa ca ma orientez doar catre albume cu nume delicioase? Dupa Death by Chocolate, va invit la o portie de Nectar, semnata de Natalia Clavier, una din cele mai interesante voci actuale. In cazul foarte probabil in care nu puteti sa o localizati pe scena muzicala, va spun doar ca a cantat, inclusiv la concertul de anul trecut, alaturi de mult mai cunoscutii Thievery Corporation. Ea canta chiar sub label-ul acestora, numit Eighteenth Street Lounge Music.
Ca de obicei, am dat play albumului fara sa ma documentez absolut deloc asupra a ceea ce urma sa ascult. Si, tot ca de obicei, am fost surprins placut de ceea ce mi-a rezervat acest Nectar. Ca stil muzical, argetinianca se situeaza undeva intre downtempo, drum’n’bass si jazz, in exact aceasta ordine. Dar va avertizez inca de acum ca – pe intreaga durata a albumului – ritmurile vor pica in permanenta pe plan secund, vocea artistei fiind pur si simplu incredibila.
Exista doua genuri de muzica: cea care se asculta la maxim, cu geamurile deschise, si cea care se potriveste mai bine unei auditii intime, cu nivelul sunetului mult sub 50%, in compania unor persoane apropiate. Probabil ca v-ati dat deja seama ca muzica Nataliei face parte din a doua categorie.
Daca ar fi sa caut asemanari cu ceea ce se afla deja in colectia mea muzicala, as spune ca melodiile ritmate au ceva chiar de la Thievery Corporation, instrumentalele se aseamana usor cu Bajofondo sau Gotan Project, iar vocea ei… sincer, aici m-ati prins – nu seamana cu altceva cea am mai ascultat pana acum. Are un timbru extrem de bine conturat, cu toate ca finetea este cuvantul cel mai potrivit pentru a o descrie. In nici un moment nu am simtit ca se chinuie sa iasa in evidenta, sa impresioneze.
Daca ar exista ceva de reprosat lui Nectar, atunci ar fi ceea ce eu percep ca un soi de "indragostire de stilul propriu” (stiu, suna bizar). Drept urmare, ascultatorii pot pica total in starea propusa de el, sau il vor respinge total. Intr-un fel, e un lucru bun, artista nefiind prea interesata de introduceri sau acomodari pentru cei care nu sunt pregatiti pentru muzica ei.
Pe langa El Arbol (piesa de debut, cu influente clare de d’n’b, preferata mea) si Azul, cele doua piese care au fost deja lansate ca single-uri, mi-a placut foarte mult Ay De Mi (pe care o aveti in varianta live la sfarsitul acestui articol). Restul melodiilor sunt si ele excelente si merita sa fie ascultate in egala masura.
Cele doar 11 piese, cantate integral in spaniola, sunt un aperitiv delicios pentru orice iubitor al downtempo-ului. Cu acest Nectar pe post de prima demonstratie a calitatii artistei, nu pot decat sa sper ca si urmatoarele materiale semnate de Natalia Clavier vor fi la fel de bune. Albumul este, fara indoiala, unul dintre cele mai bune materiale lansate anul trecut. Este o recomandare clara, bineinteles.
Ma bucur nespus cand dau de cate un artist necunoscut – un “indie”, care imi “cade in mana” total intamplator. Stiti cum e senzatia, e ca si cand ai avea o jucarie noua
The New Law inseamna Adam Straney si Justin Neff, doi americani. Nu am de gand sa intru foarte in detaliu referitor la stilul muzical si influentele lui, dar voi spune ca High Noon este un album surprinzator. Sound-ul imi pare putin inaintea timpului lui, trupa incercand un mix de drum’n’bass, jazz, breakbeat, chiar si hip-hop – acestea fiind doar principalele “arome” pe care le-am putut distinge la o prima auditie.
Se pare ca trupa este destul de apreciata in undergound, judecand dupa numarul de concerte pe care le-au avut (marea majoritate alaturi de o cunostinta mai veche de-a mea, trupa Bonobo) in intreaga lume.
Daca m-ar intreba cineva ce aduce nou muzica acestei trupe, cred ca mi-ar fi foarte dificil sa raspund. Pentru ca, sincer, nu este un stil nou, revolutionar, e ceva ce s-a mai incercat. Cu toate astea, rezultatul final este surprinzator de fresh. E pe principiul gatitului: cu aceleasi ingrediente, poti face o mancare mult mai gustoasa decat exista pana acum
Imi plac foarte mult patru melodii: Hell’s Gates (parca facuta pentru un mars, extrem de addictive), Time Stands Still (un chillout-song care se incadreaza in toate stereotipurile genului, dar suna foarte bine) si cele doua melodii cu influente de jazz: Seattle Lights si Blue Horizon. Stiu, e o “boala” grea, dar sunt o fire nostalgica si orice melodie ce imi aduce macar putin a jazz ma “prinde” mult mai usor.
Ca o concluzie – High Noon e, dupa parerea mea, un album excelent pentru “easy-listening”. Ascultat cap-coada intr-un moment mai relaxant al zilei – garantat va cere un repeat.
Am rugamintea sa nu va speriati de titlul acestui articol, nu este in vreo limba straina . Dubblestandart e o trupa care canta dub, iar Ari Up si Lee Perry sunt artistii care au “ajutat” la conceperea acestui album.
Trebuie sa recunosc ca dub-ul nu este printre genurile mele preferate. Nu pentru ca ar suna neplacut, ci pentru ca un stil care, in mod normal, ma indeamna mai degraba sa trag un pui de somn decat sa ascult in continuare. Spun “in mod normal” pentru ca albumul pe care il aveti in fata se “rupe” de tipar, dupa parerea mea.
Pentru cei care nu au auzit de dub, va pot spune ca e un gen bazat pe raggae, combinat cu sample-uri de d’n’b, breakbeat si, de obicei, multe alte stiluri. Fiind un gen de muzica bazat pe sample-uri, e destul de greu de “prins” in tipare, de aceea si descrierea mea este destul de vaga. Este un stil destul de usor de ignorat, dupa parerea mea. Nu necesita foarte multa atentie din partea ascultatorului, dar are cu totul alt scop decat muzica ambientala.
In general, albumul suna bine. Mi-a facut mare placere sa recunosc sample-ul din Out of Space-ul celor de la Prodigy (I’m gonna send you to outer space / To find another race) pe Chase the Devil. In rest – melodii placute, relaxante dar nu plictisitoare. Va recomand albumul pentru o dupa-amiaza calma, de chill.
Tango-ul s-a nascut in Argentina. Si, dupa cum doar argentinienii au fost capabili sa creeze o muzica atat de eleganta si de placuta urechii, tot ei sunt cei care, la mai bine de 150 de ani de cand o canta, reusesc sa o reinventeze.
Bajofondo Tango Club, sau mai pe scurt Bajofondo, inseamna opt artisti din Argentina si Uruguay – reuniti cu un singur scop: crearea unui nou stil de tango. Luati o mostra de electro-tango (remember Gotan?), adaugati cateva portii mici – dar bine dozate – de chillout, jazz, trip-hop si chiar d’n’b, si veti avea portretul muzicii denumita de ei Tango Fusion.
Produsul final suna pur si simplu incantator. Dupa ce Gotan Project, despre care v-am povestit deja, mi-au deschis apetitul pentru electro-tango, acesti Bajofondo au venit ca un cadou de Craciun (primit devreme) pentru mine .
Observati cat de seaca pare descrierea muzicii lor? Simpla enumerare a genurilor pe care aceasta le combina nu pare sa reprezinte mare lucru, in comparatie cu efectul auditiei: suntem plimbati, suciti si rasuciti de acordurile de vioara, apoi energizati de catre ritmurile de d’n’b, linistiti de pian si acordeon – apoi trimisi intr-o noua calatorie similara, dar in cu totul alt tempo. Si albumul se incheie, parand ca au trecut doar cateva secunde din prima piesa – fata de timpul real de 16 melodii.
Judecat la rece, albumul lasa impresia ca a fost foarte atent construit – avem atat piese instrumentale, cat si cu parte vocala, avem melodii numai bune de dansat alternate cu balade, invitatii speciali condimentand ritmurile intr-un mod foarte placut. Prezente notabile ar fi Elvis Costello, Gustavo Cerati, dar si … Nelly Furtado .
Sper ca muzica acestor excelenti artisti v-a oferit aceleasi senzatii ca si mie.
Va las in compania lui Juan Subira de pe Hoy (una din preferatele mele).
Finally, dupa 3 ani de liniste, britanicii de la Massive Attack au scos un nou material. E vorba doar de un EP (4 piese), dar unul cu adevarat demential. In Februarie 2010 vom avea parte si de un album nou – deja faimosul LP5 (neoficial, se pare ca se va numi Weather Underground).
