Interesant: Blue Foundation – Little by Little
Nov 06O noua melodie care mi-a ramas intiparita in minte… mi se pare extrem de linistitoare.
Supreme Beings of Leisure – 11i
Aug 19
Primul meu contact cu americanii de la Supreme Beings of Leisure a avut loc cu mai bine de 5 ani in urma: pe vremea aceea, piesa lor Under The Gun statea la loc de cinste pe coloana sonora a lui The Animatrix. Chiar daca, dupa opinia mea, intreaga coloana sonora a filmului a fost pur si simplu exceptionala, Under The Gun mi s-a parut ca iesea in evidenta in mod evident.
Inca de la prima auditie a albumului de debut (intitulat chiar Supreme Beings of Leisure), am asociat muzica lor cu un stil rar, o combinatie foarte fericita de trip-hop, drum’n’bass, lounge si downtempo, toate imbinate de o atmosfera stralucitoare – “glamorous”, cum ar spune englezii. Nu stiu daca trupa chiar si-a dorit sa imprime aceasta atmosfera, dar rezultatul ii diferentiaza clar de restul trupelor asemanatoare ca gen muzical.
Mereu am gasit o asemanare clara intre muzica acestei trupe si feeling-ul de “film noir” (un gen care s-a aflat mereu printre preferatele mele), lucru care m-a apropiat mereu de stilul trupei. Cred ca, dincolo de muzica lor, si solista Geri Soriano are o un mare aport la aceasta legatura: are un soi de eleganta pe care cu greu il mai gasesti in zilele noastre.
Am fost destul de circumspect in abordarea acestui album: in primul rand, trupa a facut o mare pauza intre albume (aproape 5 ani), iar marea intrebare era “Can they still do it?”. Spre bucuria mea, albumul de fata mi-a oferit un raspuns pozitiv.
Daca v-au placut piese ca Under The Gun, Golddigger sau Never The Same, cu siguranta veti avea ce aprecia pe 11i. Ceea ce e cu adevarat interesant e ca trupa pare sa aiba foarte mult material la dispozitie, fara a fi nevoie de “reciclare” a unor idei sau linii melodice de pe albumele anterioare.
Da, trebuie sa recunosc ca sound-ul a suferit multe modificari fata de Divine Operating System. Trupa a renuntat la mult din “glamour” in favoarea unui stil mai agresiv, putin mai zgomotos dar care, intr-un final, mi s-a parut o evolutie. Pana la urma, au trecut suficienti ani si experienta le-a permis sa creeze ceva mai profund, nu doar muzica de relaxare.
Albumul are cateva piese cu adevarat excelente: Mirror (pana acum singurul single si, dupa parerea mea si cea mai interesanta “bucata” a albumului ), Angelhead (o piesa extrem de atmosferica, cantata alaturi de Lili Haydn) sau The Light (o piesa ceva mai apropiata de stilul din albumele anterioare) sunt cele care mi-au atras atentia in mod special.
Cel mai mare “defect” al albumului este durata foarte scurta: cele doar 11 piese de pe album n-au cum sa va plictiseasca, in mod evident, dar nici nu par ca au suficient timp pentru a uimi. Chiar si asa, 11i mi se pare un album foarte bun, pe care imi e foarte usor sa vi-l recomand.
De-Phazz – Death by Chocolate
Aug 18
I must admit I’m getting tired of sitting on my cloud
Well, heaven’s not what I desire – eternity can wear you out…
Stimati cititori, tin sa va anunt ca sufar de o “boala” grava: am devenit dependent de ritmurile cei de la De-Phazz. Am contractat aceasta bizara afectiune total intamplator, si acum nu mai sunt capabil sa opresc playlist-ul care repeta obsesiv un album delicios, denumit Death by Chocolate.
Daca as fi pus acum in fata situatiei de a alege cel mai inspirat si mai apropiat de realitate titlu de album, probabil ca Death by Chocolate s-ar afla printre primele cinci optiuni. Suntem efectiv sufocati cu ritmuri “dulci”, cu bomboane cu aroma de jazz si lichior de lounge, in care saxofonul nu lipseste din nici o portie.
Revenind la exprimari serioase, sunt impresionat. De la marea descoperire Club des Belugas nu am mai gasit un album care sa ma “prinda” ca un magnet – pana la De-Phazz, mai exact. Trebuie sa recunosc ca ii aveam in colectia muzicala de ceva timp, dar am amanat repetat auditia pe motive de… perceptie eronata a stilului lor. Mintea mea asocia ideea de De-Phazz cu stil extravagant, chiar sofisticat, iar starea necesara pentru un astfel de gen nu prea aparea. Din fericire pentru mine, Winamp-ul a “alunecat” foarte fericit pe Sabbatical, si parerea mea s-a schimbat radical.
Asemanarile cu Club des Belugas sunt destul de reduse si tin mai mult de atitudinea trupei, decat de stilul muzical. Aici jazz-ul este “felul principal”, fiind prezent in 16 variatii (numarul pieselor).
Desigur, trebuie sa ai o anumita stare ca sa te “intelegi” bine cu ce canta acesti germani. Death by Chocolate este un album de nujazz traditional (cat de traditional poate fi un asemenea termen), fara influente prea mari din afara genului.
Fiind primul album al acestei trupe pe care il ascult (cu toate ca “devorez” ar fi mai corect spus), nu prea am cum sa fac comparatii sau aprecieri referitor la evolutia lor muzicala. Pana acum sunt, dupa cum spuneam si la inceputul articolului, EXTREM de multumit de materialul pe care il am in fata.
Sunt curios cum se prezinta trupa in varianta live… Evident, dupa cum m-am obisnuit deja, trupele bune le descopar la putin timp dupa ce isi sustin concertele in Romania (in cazul De-Phazz, in noiembrie 2008 a fost cel mai recent) – drept urmare, mai am de asteptat pana cand imi voi satisface curiozitatea.
Concluzia? Pentru consumatorii de jazz/nujazz, e o piesa de colectie. Pentru ceilalti se recomanda ascultarea intr-un moment relaxant al zilei, eventual in compania unei cafele/narghilele, pentru ca senzatia sa fie perfecta.
The New Law – continuare
Aug 12Ca urmare a review-ului meu pentru albumul High Noon, am primit un feedback destul de rapid de la Justin Neff (50% din trupa), alaturi de un link pe pagina lor web (catre varianta in engleza a review-ului).
Se pare ca baietii au fost surprinsi placut de faptul ca sunetele lor au ajuns pana in partea asta a lumii.
Nu stiu de voi, dar eu astept cu interes (ca sa parafrazez niste clasici umoristi) urmatorul material semnat The New Law.
I Monster – NeveroddoreveN
Aug 04
E momentul pentru o noua doza de muzica necunoscuta: trupa “vinovata” se numeste I Monster si este din Sheffield, Anglia.
De ce este ea necunoscuta? Raspunsul care imi vine acum cel mai usor in minte este “Bad PR”. Este o trupa iesita din comun, cu un stil de muzica original, dar care a beneficiat de publicitate eronata.
Va mai amintiti de Daydream in Blue? Da, este acea piesa moale din reclama la Ford Focus, piesa care a facut inconjurul lumii si i-a asociat pe cei de la I Monster cu chillout-ul a-la-Cafe-del-Mar. Total fals. Dupa cum veti vedea daca veti citi pana la capat, piesa respectiva nu prea are ce cauta pe NeveroddoreveN, fiind in complet contrast cu restul albumului.
In primul rand, greseala cea mai mare pe care o poti face cand asculti albumul despre care discutam este sa il iei prea in serios. Acesti doi baieti, Dean Honer si Jarrod Gosling, mi-au lasat impresia ca au un simt al umorului extrem de dezvoltat, si l-au folosit din plin atunci cand au compus piesele de pe album.
Nu trebuie decat sa asculti spookshow-ul numit These are Our Children, cantat de o voce de copil pe un ritm demn de un film de groaza, si vei intelege ca NeveroddoreveN isi merita din plin titlul – e genul de muzica imposibil de aliniat la un gen.
I Monster – These are Our Children
Revenind la Daydream in Blue, nu ar fi corect sa spun ca e o piesa slaba. Imi amintesc ca, in urma cu mai bine de 5 ani, o ascultam pe diferite compilatii gen Ministry of Sound Chillout sau Cafe del Mar. Defectul cel mai mare ar fi lipsa de personalitate a ei – suna ca inca 1 000 alte melodii de acelasi gen.
Pe intreaga durata a albumului, englezii ne plimba intre stiluri, fara a se opri la unul singur mai mult de una-doua melodii. In afara excelentei These are Our Children (despre care am vorbit deja), mi-au placut in mod special Heaven (o doza de chillout bizar, unde vocea ultra-modificata electronic ofera un efect aproape hipnotic), Some Thing’s Coming (piesa de debut a albumui, oarecum similara cu muzica trupelor Fluke sau The Crystal Method), si The Blue Wrath.
The Blue Wrath By I Monster – More free videos are here
Aceasta piesa din urma m-a lasat la prima auditie cu un larg zambet pe buze. Poate ca ritmul va suna cunoscut, si asta pentru ca a reprezentat tema principala a filmului britanic Shaun of the Dead (o comedie-parodie excelenta, as putea adauga).
NeveroddoreveN e un album diferit, deci va fi recomandarea mea pentru cei care isi doresc sa asculte ceva “altfel” – nimic mai mult. Nu exista garantii ca va va placea, cred ca depinde de fiecare om – mie, spre exemplu, mi-a placut la nebunie.
