O noua melodie care mi-a ramas intiparita in minte… mi se pare extrem de linistitoare.

Primul meu contact cu americanii de la Supreme Beings of Leisure a avut loc cu mai bine de 5 ani in urma: pe vremea aceea, piesa lor Under The Gun statea la loc de cinste pe coloana sonora a lui The Animatrix. Chiar daca, dupa opinia mea, intreaga coloana sonora a filmului a fost pur si simplu exceptionala, Under The Gun mi s-a parut ca iesea in evidenta in mod evident.

Inca de la prima auditie a albumului de debut (intitulat chiar Supreme Beings of Leisure), am asociat muzica lor cu un stil rar, o combinatie foarte fericita de trip-hop, drum’n’bass, lounge si downtempo, toate imbinate de o atmosfera stralucitoare – “glamorous”, cum ar spune englezii. Nu stiu daca trupa chiar si-a dorit sa imprime aceasta atmosfera, dar rezultatul ii diferentiaza clar de restul trupelor asemanatoare ca gen muzical.

Mereu am gasit o asemanare clara intre muzica acestei trupe si feeling-ul de “film noir” (un gen care s-a aflat mereu printre preferatele mele), lucru care m-a apropiat mereu de stilul trupei. Cred ca, dincolo de muzica lor, si solista Geri Soriano are o un mare aport la aceasta legatura: are un soi de eleganta pe care cu greu il mai gasesti in zilele noastre.

Am fost destul de circumspect in abordarea acestui album: in primul rand, trupa a facut o mare pauza intre albume (aproape 5 ani), iar marea intrebare era “Can they still do it?”. Spre bucuria mea, albumul de fata mi-a oferit un raspuns pozitiv.

Daca v-au placut piese ca Under The Gun, Golddigger sau Never The Same, cu siguranta veti avea ce aprecia pe 11i. Ceea ce e cu adevarat interesant e ca trupa pare sa aiba foarte mult material la dispozitie, fara a fi nevoie de “reciclare” a unor idei sau linii melodice de pe albumele anterioare.

Da, trebuie sa recunosc ca sound-ul a suferit multe modificari fata de Divine Operating System. Trupa a renuntat la mult din “glamour” in favoarea unui stil mai agresiv, putin mai zgomotos dar care, intr-un final, mi s-a parut o evolutie. Pana la urma, au trecut suficienti ani si experienta le-a permis sa creeze ceva mai profund, nu doar muzica de relaxare.

Albumul are cateva piese cu adevarat excelente: Mirror (pana acum singurul single si, dupa parerea mea si cea mai interesanta “bucata” a albumului ), Angelhead (o piesa extrem de atmosferica, cantata alaturi de Lili Haydn) sau The Light (o piesa ceva mai apropiata de stilul din albumele anterioare) sunt cele care mi-au atras atentia in mod special.

Cel mai mare “defect” al albumului este durata foarte scurta: cele doar 11 piese de pe album n-au cum sa va plictiseasca, in mod evident, dar nici nu par ca au suficient timp pentru a uimi. Chiar si asa, 11i mi se pare un album foarte bun, pe care imi e foarte usor sa vi-l recomand.

I must admit I’m getting tired of sitting on my cloud
Well, heaven’s not what I desire – eternity can wear you out…

Stimati cititori, tin sa va anunt ca sufar de o “boala” grava: am devenit dependent de ritmurile cei de la De-Phazz. Am contractat aceasta bizara afectiune total intamplator, si acum nu mai sunt capabil sa opresc playlist-ul care repeta obsesiv un album delicios, denumit Death by Chocolate.

Daca as fi pus acum in fata situatiei de a alege cel mai inspirat si mai apropiat de realitate titlu de album, probabil ca Death by Chocolate s-ar afla printre primele cinci optiuni. Suntem efectiv sufocati cu ritmuri “dulci”, cu bomboane cu aroma de jazz si lichior de lounge, in care saxofonul nu lipseste din nici o portie.

Revenind la exprimari serioase, sunt impresionat. De la marea descoperire Club des Belugas nu am mai gasit un album care sa ma “prinda” ca un magnet – pana la De-Phazz, mai exact. Trebuie sa recunosc ca ii aveam in colectia muzicala de ceva timp, dar am amanat repetat auditia pe motive de… perceptie eronata a stilului lor. Mintea mea asocia ideea de De-Phazz cu stil extravagant, chiar sofisticat, iar starea necesara pentru un astfel de gen nu prea aparea. Din fericire pentru mine, Winamp-ul a “alunecat” foarte fericit pe Sabbatical, si parerea mea s-a schimbat radical.

Asemanarile cu Club des Belugas sunt destul de reduse si tin mai mult de atitudinea trupei, decat de stilul muzical. Aici jazz-ul este “felul principal”, fiind prezent in 16 variatii (numarul pieselor).

Desigur, trebuie sa ai o anumita stare ca sa te “intelegi” bine cu ce canta acesti germani. Death by Chocolate este un album de nujazz traditional (cat de traditional poate fi un asemenea termen), fara influente prea mari din afara genului.

Fiind primul album al acestei trupe pe care il ascult (cu toate ca “devorez” ar fi mai corect spus), nu prea am cum sa fac comparatii sau aprecieri referitor la evolutia lor muzicala. Pana acum sunt, dupa cum spuneam si la inceputul articolului, EXTREM de multumit de materialul pe care il am in fata.

Sunt curios cum se prezinta trupa in varianta live… Evident, dupa cum m-am obisnuit deja, trupele bune le descopar la putin timp dupa ce isi sustin concertele in Romania (in cazul De-Phazz, in noiembrie 2008 a fost cel mai recent) – drept urmare, mai am de asteptat pana cand imi voi satisface curiozitatea.

Concluzia? Pentru consumatorii de jazz/nujazz, e o piesa de colectie. Pentru ceilalti se recomanda ascultarea intr-un moment relaxant al zilei, eventual in compania unei cafele/narghilele, pentru ca senzatia sa fie perfecta.

Ca urmare a review-ului meu pentru albumul High Noon, am primit un feedback destul de rapid de la Justin Neff (50% din trupa), alaturi de un link pe pagina lor web (catre varianta in engleza a review-ului).

Se pare ca baietii au fost surprinsi placut de faptul ca sunetele lor au ajuns pana in partea asta a lumii. 

Nu stiu de voi, dar eu astept cu interes (ca sa parafrazez niste clasici umoristi) urmatorul material semnat The New Law.

E momentul pentru o noua doza de muzica necunoscuta: trupa “vinovata” se numeste I Monster si este din Sheffield, Anglia.
De ce este ea necunoscuta? Raspunsul care imi vine acum cel mai usor in minte este “Bad PR”. Este o trupa iesita din comun, cu un stil de muzica original, dar care a beneficiat de publicitate eronata.

Va mai amintiti de Daydream in Blue? Da, este acea piesa moale din reclama la Ford Focus, piesa care a facut inconjurul lumii si i-a asociat pe cei de la I Monster cu chillout-ul a-la-Cafe-del-Mar. Total fals. Dupa cum veti vedea daca veti citi pana la capat, piesa respectiva nu prea are ce cauta pe NeveroddoreveN, fiind in complet contrast cu restul albumului.

In primul rand, greseala cea mai mare pe care o poti face cand asculti albumul despre care discutam este sa il iei prea in serios. Acesti doi baieti, Dean Honer si Jarrod Gosling, mi-au lasat impresia ca au un simt al umorului extrem de dezvoltat, si l-au folosit din plin atunci cand au compus piesele de pe album.

Nu trebuie decat sa asculti spookshow-ul numit These are Our Children, cantat de o voce de copil pe un ritm demn de un film de groaza, si vei intelege ca NeveroddoreveN isi merita din plin titlul – e genul de muzica imposibil de aliniat la un gen.

I Monster – These are Our Children

Revenind la Daydream in Blue, nu ar fi corect sa spun ca e o piesa slaba. Imi amintesc ca, in urma cu mai bine de 5 ani, o ascultam pe diferite compilatii gen Ministry of Sound Chillout sau Cafe del Mar. Defectul cel mai mare ar fi lipsa de personalitate a ei – suna ca inca 1 000  alte melodii de acelasi gen.

Pe intreaga durata a albumului, englezii ne plimba intre stiluri, fara a se opri la unul singur mai mult  de una-doua melodii. In afara excelentei These are Our Children (despre care am vorbit deja), mi-au placut in mod special Heaven (o doza de chillout bizar, unde vocea ultra-modificata electronic ofera un efect aproape hipnotic), Some Thing’s Coming (piesa de debut a albumui, oarecum similara cu muzica trupelor Fluke sau The Crystal Method), si The Blue Wrath.

The Blue Wrath By I Monster – More free videos are here

Aceasta piesa din urma m-a lasat la prima auditie cu un larg zambet pe buze. Poate ca ritmul va suna cunoscut, si asta pentru ca a reprezentat tema principala a filmului britanic Shaun of the Dead (o comedie-parodie excelenta, as putea adauga).

NeveroddoreveN e un album diferit, deci va fi recomandarea mea pentru cei care isi doresc sa asculte ceva “altfel” – nimic mai mult. Nu exista garantii ca va va placea, cred ca depinde de fiecare om – mie, spre exemplu, mi-a placut la nebunie.

Ma bucur nespus cand dau de cate un artist necunoscut – un “indie”, care imi “cade in mana” total intamplator. Stiti cum e senzatia, e ca si cand ai avea o jucarie noua

The New Law inseamna Adam Straney si Justin Neff, doi americani. Nu am de gand sa intru foarte in detaliu referitor la stilul muzical si influentele lui, dar voi spune ca High Noon este un album surprinzator. Sound-ul imi pare putin inaintea timpului lui, trupa incercand un mix de drum’n’bass, jazz, breakbeat, chiar si hip-hop – acestea fiind doar principalele “arome” pe care le-am putut distinge la o prima auditie.

Se pare ca trupa este destul de apreciata in undergound, judecand dupa numarul de concerte pe care le-au avut (marea majoritate alaturi de o cunostinta mai veche de-a mea, trupa Bonobo) in intreaga lume.

Daca m-ar intreba cineva ce aduce nou muzica acestei trupe, cred ca mi-ar fi foarte dificil sa raspund. Pentru ca, sincer, nu este un stil nou, revolutionar, e ceva ce s-a mai incercat. Cu toate astea, rezultatul final este surprinzator de fresh. E pe principiul gatitului: cu aceleasi ingrediente, poti face o mancare mult mai gustoasa decat exista pana acum

Imi plac foarte mult patru melodii: Hell’s Gates (parca facuta pentru un mars, extrem de addictive), Time Stands Still (un chillout-song care se incadreaza in toate stereotipurile genului, dar suna foarte bine) si cele doua melodii cu influente de jazz: Seattle Lights si Blue Horizon. Stiu, e o “boala” grea, dar sunt o fire nostalgica si orice melodie ce imi aduce macar putin a jazz ma “prinde” mult mai usor.

Ca o concluzie – High Noon e, dupa parerea mea, un album excelent pentru “easy-listening”. Ascultat cap-coada intr-un moment mai relaxant al zilei – garantat va cere un repeat.

Cine este Karin Dreijer Andersson? Raspunsul simplu: este motivul pentru care m-am indragostit de muzica celor de la Royksopp. Este vocea de pe “What Else Is There?”, poate cea mai reusita piesa a acestora, de pe “The Girl and The Robot” si de pe contagioasa “Tricky Tricky”. Si, printre altele, solista trupei The Knife, trupa pe care – spre rusinea mea – nu am reusit sa imi fac curaj sa o ascult pana acum.

Avand ca “principala arma” o voce care ar face-o invidioasa pana si pe Bjork, Karin mi-a demonstrat, prin acest album solo de debut, ca si-a cam “irosit” pana acum talentul cantand alaturi de Royksopp. Sigur, muzica lor este excelenta, dar intr-o partiala contradictie cu tempo-ul lent si tonalitatile usor surde ale acestei soliste.

Ce ma amuza in acest moment e ca nu imi pot aminti cine mi-a pasat pontul ascultarii acestui album. Ma gandesc ca as fi putut trece nonsalant pe langa acest Fever Ray, nestiind ca ascunde poate cel mai interesant sound pe care l-am auzit de ceva vreme.

Trebuie sa recunosc ca acesta este stilul muzical care se potriveste ca o manusa pe ce “poate” Karin. Atmosfera intunecata, controlata de ritmuri de trip-hop, o acompaniaza perfect. Sigur, este un album ce se preteaza pe o anumita categorie de ascultatori, ce au nevoie de o anumita stare de spirit pentru a-l savura la maxim, dar acest lucru nu diminueaza cu nimic calitatea materialului acestui disc. Ma bucur sa vad ca apar in continuare artisti care abordeaza si genuri muzicale mai putin comerciale.

Nu sunt mare cunoscator in domeniul muzical, dar imi place mult Fever Ray. Imi e greu, poate chiar imposibil, sa remarc melodiile care ies in evidenta – ideal ar fi ca albumul sa fie ascultat complet (eventual cu un repeat all bifat), intr-un mediu silentios, in semisurdina.

Am rugamintea sa nu va speriati de titlul acestui articol, nu este in vreo limba straina . Dubblestandart e o trupa care canta dub, iar Ari Up si Lee Perry sunt artistii care au “ajutat” la conceperea acestui album.

Trebuie sa recunosc ca dub-ul nu este printre genurile mele preferate. Nu pentru ca ar suna neplacut, ci pentru ca un stil care, in mod normal, ma indeamna mai degraba sa trag un pui de somn decat sa ascult in continuare. Spun “in mod normal” pentru ca albumul pe care il aveti in fata se “rupe” de tipar, dupa parerea mea.

Pentru cei care nu au auzit de dub, va pot spune ca e un gen bazat pe raggae, combinat cu sample-uri de d’n’b, breakbeat si, de obicei, multe alte stiluri. Fiind un gen de muzica bazat pe sample-uri, e destul de greu de “prins” in tipare, de aceea si descrierea mea este destul de vaga. Este un stil destul de usor de ignorat, dupa parerea mea. Nu necesita foarte multa atentie din partea ascultatorului, dar are cu totul alt scop decat muzica ambientala.

In general, albumul suna bine. Mi-a facut mare placere sa recunosc sample-ul din Out of Space-ul celor de la Prodigy (I’m gonna send you to outer space / To find another race) pe Chase the Devil. In rest – melodii placute, relaxante dar nu plictisitoare. Va recomand albumul pentru o dupa-amiaza calma, de chill.

Dupa ce m-am “imprietenit” cu norvegienii de la Flunk cu cateva luni in urma (ascultand albumul de debut), am decis ca e cazul sa fac cunostinta si cu lansarile lor ulterioare.

Lansat in 2004, Morning Star este in egala masura o evolutie, cat si o reabordare a trupei. Daca in For Sleepyheads only aveam un tempo foarte lent si majoritatea melodiilor aveau ca scop relaxarea audientei, acest al doilea album le propune asultatorilor un soi de relaxare activa: ritmurile s-au intensificat, dar muzica lor suna cel putin la fel de bine.

Vocea Anjei este, ca si pana acum, incantatoare. Daca in primul album senzatia era ca seamana foarte mult cu Bjork, acum pot spune ca similitudinile sunt pur si simplu de neglijat. Solista pur si simplu reuseste sa isi depaseasca propriile limite pe anumite piese (Spring to Kingdom Come este prima care imi vine in minte in acest moment).

Ca si pe primul album, piesa-cover aleasa de trupa pentru acest album (True Faith) este semnata tot de New Order.

Fara a prelungi prea mult acest articol, va recomand acest album. Ideal ar fi sa il ascultati dupa ce treceti prin For Sleepyheads Only, pentru a fi deja familiarizati cu stilul acestei excelente trupe.

Tango-ul s-a nascut in Argentina. Si, dupa cum doar argentinienii au fost capabili sa creeze o muzica atat de eleganta si de placuta urechii, tot ei sunt cei care, la mai bine de 150 de ani de cand o canta, reusesc sa o reinventeze.

Bajofondo Tango Club, sau mai pe scurt Bajofondo, inseamna opt artisti din Argentina si Uruguay – reuniti cu un singur scop: crearea unui nou stil de tango. Luati o mostra de electro-tango (remember Gotan?), adaugati cateva portii mici – dar bine dozate – de chillout, jazz, trip-hop si chiar d’n’b, si veti avea portretul muzicii denumita de ei Tango Fusion.

Produsul final suna pur si simplu incantator. Dupa ce Gotan Project, despre care v-am povestit deja, mi-au deschis apetitul pentru electro-tango, acesti Bajofondo au venit ca un cadou de Craciun (primit devreme) pentru mine .

Observati cat de seaca pare descrierea muzicii lor? Simpla enumerare a genurilor pe care aceasta le combina nu pare sa reprezinte mare lucru, in comparatie cu efectul auditiei: suntem plimbati, suciti si rasuciti de acordurile de vioara, apoi energizati de catre ritmurile de d’n’b, linistiti de pian si acordeon – apoi trimisi intr-o noua calatorie similara, dar in cu totul alt tempo. Si albumul se incheie, parand ca au trecut doar cateva secunde din prima piesa – fata de timpul real de 16 melodii.

Judecat la rece, albumul lasa impresia ca a fost foarte atent construit – avem atat piese instrumentale, cat si cu parte vocala, avem melodii numai bune de dansat alternate cu balade, invitatii speciali condimentand ritmurile intr-un mod foarte placut. Prezente notabile ar fi Elvis Costello, Gustavo Cerati, dar si … Nelly Furtado .

Sper ca muzica acestor excelenti artisti v-a oferit aceleasi senzatii ca si mie.
Va las in compania lui Juan Subira de pe Hoy (una din preferatele mele).