Am revenit de pe varful norilor, aducand ploaia cu noi (pentru ca in Praga a plouat si a fost nor mai mereu, dar asta nu ne-a deranjat vreun pic), dar n-am reusit sa imi raspund la niste intrebari de-a dreptul elementare.
L-am intrebat chiar si pe unul dintre piticii din Kampa, si mi-a zambit amar. Trebuia sa mai petrec o viata langa el pentru a putea macar sa inteleg de ce lucrurile se intampla asa…
De ce oamenii zambesc cand treci pe langa ei? De ce se aliniaza toti pe partea dreapta a scarilor, lasand stanga pentru cei grabiti? De ce isi respecta toti munca si te ajuta fara sa ceara bani sau alte atentii? De ce norii negri nu ii sperie si fiecare isi vede de drumul propriu? De ce ploaia nu aduce noroi, ci doar racoare si aer curat? De ce prefera calea corecta, in locul uneia mai scurte si mai usoare?
Doar atat am reusit sa rostesc, si apoi piticul s-a transformat in piatra – nu inainte de a ma ruga sa deschid ochii mult mai larg si sa incerc sa imi petrec mai mult timp intre ei, cei care au reusit – poate chiar sa devin unul dintre ei, atunci cand le voi semana suficient…
Am revizitat, dupa aproape 10 ani de “absenta”, unul din locurile mele preferate – Gradina Botanica. Nu cred ca exista un loc mai bun in orasul asta pentru cei aflati in cautarea linistii…
Gradina ar fi chiar mai placuta daca cineva s-ar ingriji cu adevarat de ea – multe flori sunt lasate complet in paragina, serele (sau cum s-or numi camerele uriase pline de cactusi ) sunt inchise “pe o perioada nedeterminata”, iar muzeul are program doar 3 zile din saptamana. Chiar si asa, Gradina Botanica ramane unul din locurile unde m-as intoarce oricand. Recomand.
Am avut ocazia sa ma urc la etajul 20 si sa vad orasul de mai sus decat am fost vreodata… Nu a fost chiar asa cum ma asteptam (ca peisaj), dar mi s-a parut o experienta interesanta.
Vineri, 25 Iunie 2010 – o zi perfecta pentru un concert de (electro)tango, nu? Asa am crezut si eu atunci cand am cumparat biletele, imi imaginam o dupa-amiaza calduta si o seara pe masura – in schimb, am avut parte de o ploaie foarte enervanta si temperaturi de noiembrie. Not that nice.
Nu mica mi-a fost mirareaa sa vad oameni dansand tango in ploaie, la mai mult de o ora inainte de inceperea concertului – nu stiu daca erau de la vreo scoala de dansatori sau doar voiau sa sfideze vremea urata de afara, dar mi-a placut la nebunie!
Odata ajunsi in sala, situatia s-a schimbat radical – venisem pregatit pentru un show in primul rand al publicului, asa cum vazusem in nenumarate filmulete de pe youtube, unde sali pline dansau impreuna pe ritmurile franco/argentinienilor. No such luck here, din pacate – am vazut unul, maxim doua cupluri care dansau nestingherite printre randuri, restul fiind “ca la teatru”.
A fost prima data cand i-am vazut pe Gotan, dar mi-a placut. N-a fost genul de show exploziv, care sa smulga minute de aplauze frenetice, ci mai degraba un spectacol discret, de bun-simt. N-au venit nici cu dansatori, ci s-au concentrat doar pe ce cantau, ritmurile fiind excelent de bine acompaniate de imaginile de pe ecranul de proiectie din spatele lor.
Ma asteptam sa aud mai multe melodii “clasice”, macar Revancha del Tango sau Last Tango in Paris, dar n-a fost cazul. In fond, a fost un concert de promovare pentru “Tango 3.0” si n-avea cum sa ma deranjeze prea tare ca acesta a fost centrul atentiei. Si e chiar un album foarte reusit, o idee mai matur decat ce au lansat pana la el.
Per total, a fost un show impecabil, mult peste asteptarile mele – anumite momente m-au lasat cu gura cascata (gen doamna din penultima poza, care canta fara nici o problema la trei instrumente simultan).
Chiar daca nu am avut parte si de dansatori (fie ca erau adusi de trupa, fie ca erau din public), senzatia ramasa dupa concert a fost ca ar fi putut canta si 10 ore fara sa ma plictisesc vreun pic. O bila neagra pentru public, totusi – nu au cerut bis, pur si simplu au parasit scena plictisiti la finalul concertului.
Inca imi vibreaza creierul de aseara. Cum de la ce? De la beat-urile celor de la Massive Attack – au fost la Zone Arena, la doi ani dupa ce venisera prima data in minunata Romania (pe acela l-am ratat).
First of all, locul era o mare necunoscuta pentru mine: what the fuck is Zone Arena? Stiam ca prin martie era un mare santier acolo, in care se construia “romaneste” . Surprinzator, dar e aproape gata – pe jos e inca smoala si pietris, parcarea e de fapt o bucata de pamant neamenajata – dar locul compenseaza din plin prin sonorizare si “loc de dat din cap”.
La 20:00 (al naibii de punctual, chiar) a aparut Martina Topley-Bird, pentru o mini-deschidere acustica. Chiar si daca nu urmau Massive tot ar fi meritat sa o vad (atat de mult imi place muzica ei) – am avut placerea sa ascult si varianta piano-only a obsesiei numite “Baby Blue”, care suna chiar mai bine decat cantata din chitara.
Intr-un final au venit si baietii, relaxati si usor plictisiti – la fel ca si publicul, deloc conectat la ce se canta pe scena. Parca pentru a nu-i deranja, trupa a cantat un Risingson muuuult prea moale si aproape in surdina. Deloc placut.
Nestiind cum e amplasata scena si cat de mare e locul, am ales bilete la “pensionari” – adica la tribuna. Evident ca n-am putut sa stam acolo decat in prima parte a concertului – pur si simplu nu ne simteam la concert stand pe scaun. Tot atunci s-a dezmortit usor si publicul, iar Del Naja a inceput sa isi dea silinta – Inertia Creeps, Angel sau Atlas Air fiind urcand nivelul concertului la “fenomenal”.
Nu v-as recomanda sa stati in alta parte decat la 2-3 metri de scena, locul unde nu mai ai nici o sansa sa iti auzi gandurile din cauza puterii cu care basul apasa pe ele – dar deloc deranjant, sunetul a fost de nota 20.
Nu stiu cine a fost chitaristul din stanga scenei, dar a ridicat publicul in picioare (la figurat, ca oricum erau toti in picioare ). Incredibile au fost si Unfinished Sympathy si Safe from Harm, cantate de o Deborah Miller in forma maxima.
Spre final, publicul a explodat efectiv – si trupa a mentinut nivelul excelent al atmosferei. M-am bucurat ca n-au cantat prea mult de pe banalul Heligoland (chiar daca a fost un concert de promovare al acestuia) si au mers pe piesele “clasice”. Nu mi-au placut Risingson, Babel si Psyche (era perfect daca ar fi cantat varianta de pe Splitting The Atom EP, dar au mers pe cel de pe album), dar restul au fost dementiale. Mult peste asteptari, apropos.
Cat despre atmosfera… daca i-ati ratat cumva, mergeti urgent dupa ei! Nu conteaza unde canta, merita vazuti si revazuti!
), de pe marginea Lacului Plumbuita.
