School time

Buna dimineata, lume.

Nu am murit.

Nici pe departe.

Dar am redescoperit ce inseamna sa te (re)apuci de scoala. Si, spre deosebire de episoadele anterioare, de data asta e serioasa treaba… n-am eu prea multe cursuri sau materii, dar ma prinde 5 dimineata lucrand la assignment-uri sau prezentari. Deci – goodbye blog (for a while)!

Ca o idee, am atasat un exemplu – ultimul meu assignment, dezastrul Hillsborough (Sheffield). Evident, prezentarea “live” a avut mai mult sens si continut decat cea vazuta “pe muteste”.

New skill acquired: Laptops

Cronicile romglezilor – Partea 1: Prima zi in Birmingham

Beware – s-ar putea sa fie o serie tare lunga de “articole”. Suntem aici de o saptamana, si presimt ca va fi nevoie sa imi eliberez undeva energiile (sper eu – exclusiv pozitive) in limba materna. Asadar…

1 Septembrie, ora 11:00, Otopeni. D-Day. Ziua in care urma sa stergem totul cu buretele, si sa ne imbarcam in avionul care avea sa ne duca in noua noastra viata.
Stiu, este deosebit de dramatica exprimarea. Asa imi place mie, asa ca nu o voi schimba.

Dupa cum spuneam – Londra era prima oprire, doar o scurta “escala” in drumul catre Birmingham. Dupa experienta maronie avuta cu Blue Air, ne-am jurat ca nu vom mai zbura vreodata pe distante lungi cu low-cost – asa ca am ales Tarom. Sa fim nationalisti, pentru ultima data, nu?

Trei ore mai tarziu, eram pe Heathrow. Word of advice – cand zburati aici, asigurati-va ca aveti suficient timp la dispozitie pentru a iesi din terminal. Noi am pierdut spre 30 de minute doar pentru a ne recupera bagajele (dupa ce am mers precum niste hamsteri dresati prin nenumaratii kilometri de tunele ale Terminalului 4), plus inca vreun sfert de ora la coada de bilete ale faimosului London Tube.
Desigur ca puteam sa mergem si cu autobuzul, dar am preferat varianta cea mai comoda. Si mai placuta pentru picioarele (deja obosite), pentru ca bagajele supradimensionate pareau ca se ingreuneaza odata cu trecerea timpului.

Victoria Coach Station ne astepta. Teoretic, era la “o aruncatura de bat” de statia de metrou Victoria. Practic, la aproape un kilometru de ea. Abia scapati de nebunia din Bucuresti, unde toti se grabesc undeva – ne-am lovit de ceva si mai rau. Aici, nimanui nu ii pasa ca aveam troller-ele in urma, ca abia ne miscam, din metru in metru era cineva care sa ne taie calea cu o nonsalanta debordanta.
Dupa alt sfert de ora de “mersul piticului” intre rail si coach station (adica de la metrou la autobuzele regionale), si dupa ce aproape ca am fost calcat la prima incercare de a traversa strada (LOOK RIGHT! LOOK RIGHT! ), am ajuns in Victoria Coach Station. N-a fost deloc asa cum ne asteptam (microbuze=vreun colt de bloc sau vreo statie amarata, ca in Romania… nu?) – mai degraba de dimensiunea Garii de Nord, minus mizeria si debandada.

Megabus-ul a venit, ne-a luat (dar nu m-a scutit de asezarea personala a bagajelor in cala) si a plecat plictisit spre Birmingham. Era 18:00, ora de varf.
Pana la iesirea din Londra a fost “ok-ish”, ca sa-i parafrazez pe localnici, dar cand ne-am apropiat de Luton tot iadul s-a revarsat pe M1. Eram un milion de masini pe metru patrat, si avansam cu vreo 10 Km/h. Pardon, 6 Mph
Nici acum nu imi dau seama cum am reusit sa scapam de acolo. Tot ce stiu e ca, la un moment dat, mucalitul nostru sofer s-a enervat la culme si a iesit de pe M1, spre Northampton, si a ales un drum secundar spre Coventry/Birmingham. Eram la vreo 30 de minute de ora estimata de ajuns la destinatie, dar abia trecusem de jumatatea drumului.

Era deja noapte, amandoi eram inghetati de la aerul conditionat care mergea fara oprire de cand plecasem din Londra (eu eram, evident, in tricou si pantaloni trei-sferturi, ca doar veneam de la 40 de grade) si abia asteptam sa ajungem pe perna, sa scapam de toata agitatia asta.
Am avut mare noroc ca proprietarul a fost intelegator si ne-a asteptat o ora si jumatate (ca atat a fost intarzierea), ca altfel nu stiu daca mai scriam randurile astea cu aceeasi stare de “feel-good”.

N-am scapat de un tur al orasului, chiar daca era aproape de miezul noptii. A fost scurt, totusi, si “za final destination”, noua noastra casa, ne-a primit calduroasa. Abia am apucat sa salutam pe toata lumea, si eram deja adormiti bustean.

Birmingham, noua noastra casa

De pe 1 Septembrie, nu mai putem sa spunem ca suntem bucuresteni.
Acum suntem oficial brummies. Pentru cat mai mult timp, eventual definitiv.

Revin dupa ce explorez tot ce e de explorat.
Sa ne citim cu bine!

Bucatareala, editia August

… cat inca mai e timp, ma laud si eu cu ce am gatit luna asta.

Bucatareala (deja devine serios)

Se pare ca mi-am gasit o pasiune care ma tine mai mult de 3 luni.
Drept urmare, va anunt ca mi-am luat rolul de gospodin in serios… comenzile pe mail, va rog

Shhh… I’m cooking wabbits!

Sorry, lume, dar perioada asta ma tine departe de blog.
Intre pregatiri de nunta si chestii domestice (nu ma puneti sa dau mai multe detalii decat trebuie), am reusit sa fac si cateva fotografii cu noua-veche pasiune.

Enjoy and comment!

Pe vremea noastra era mai bine…

… gandeam in seara asta, in drum spre casa, intr-un moment de maxima iritare si senilizare timpurie.
Iritare pentru ca in jurul meu hahaiau niste semi-pirande de maxim 16 ani, intorcandu-se de la scoala, de parca se sparsese cortul de indieni. Evident ca erau albe ca laptele, doar comportamentul era imprumutat de la idolii pe care ii asculta pe la petrecerile de manele.

De ce senilizare timpurie?
Simplu – pentru ca am inceput sa uit si sa privesc lucrurile prin ochii unui batran morocanos. Cei pe care, cand aveam si eu 15-16 ani, ii uram maxim pentru ca nu aveau nimic in comun cu lucrurile care imi faceau placere, ba – mai mult – se straduiau sa le elimine (gen profesori care interziceau diverse lucruri, parinti care bagau placa cu “tineretul din ziua de azi”, s.a.m.d).

De fapt… lucrurile stau absolut la fel si acum. Nu ne prostim pe zi ce trece, chiar daca suntem tentati sa afirmam asta. Ba, din contra, IQ-ul global a crescut si – mai mult ca sigur – are toate sansele sa continue sa creasca.

Acum, ca mi-am mai calmat iritarea de mai devreme, observ ca singurul lucru care s-a schimbat sunt EU, mai precis punctul meu de vedere. Am obosit, am imbatranit putin, si – consider eu (usor arogant) – punctul meu de vedere a trecut de barierele adolescentei, mergand catre lucruri ceva mai consistente.

Imi amintesc de alta vorba mult prea uzitata si, in egala masura, eronata – Pe vremuri se facea muzica de calitate, nu ca acum. Nu vorbesc de cei pe care nu i-am prins decat prea putin (Eagles, Pink Floyd si alti grei), ci de Nirvana, Guns ‘n’ Roses, Bon Jovi (ala adevarat, nu gluma actuala ), Metallica sau Rolling Stones sau Cranberries. Pentru fiecare melodie de calitate, au fost mii de alte balarii gen Aqua, Britney Spears sau alte boraturi de genul asta. Dar asa functioneaza mintea umana – tinem minte lucrurile care ne-au facut placere si tindem sa miniaturizam (sau sa le stergem complet) pe cele care nu ne-au placut.

E valabil si pentru filmele care apar – de trei ori pe ora imi vine sa ma iau cu mainile de cap cand vad ca marea majoritate a filmelor de la cinema sunt fie remake-uri, fie brainless-flicks (cu arme si sfarcuri in rolurile principale), in timp ce putinele filme bune care apar sunt difuzate maxim 2-3 saptamani in vreo sala obscura (cu o mana de spectatori). De fapt, asa a fost dintotdeauna, si lucrurile abstracte sau de calitate reala nu fac bani (in afara de cateva exceptii, gen Memento). Si noi am vazut o tona de tampenii, gen Rambo, cand eram copii (nu ma intelegeti gresit, as revedea si acum Rambo… dar aia nu e cinematografie ).

S-a umplut orasul de copii emo si de minipanarame (sau mino-panarame), dar si generatia mea a avut copiii aia distrusi in tricouri fosforescente (haus, haus, haus, haus), pastilati toata ziua si cu ochelari de soare. Doar un exemplu, ca pe restul le-am pierdut prin vreun sertar al memoriei…
Ce-i drept, observ doua mari diferente: varsta la care copiii actuali vor sa se maturizeze a scazut (si generatia ’90 a avut “defectul” asta, actualii coborand cu 3-4 ani sub ce percep eu normalitate), si instrumentele de falsa socializare au inlesnit grav de tot posibilitatea de a sta intre patru pereti, ca un cuc, dar sa crezi ca socializezi.
Nu sunt eu vreun mare expert in asa-zisa social media, dar e logic ca unul care isi petrece 80% din zi scriind statusuri pe Facebook sau tweet-uind, n-are mare legatura cu aerul din afara casei lui. Chiar daca o faci de pe blackberry, aifon sau alte tembelisme de genul asta, tot intre patru pereti (virtuali) te afli.

Dar… asta e o tema de discutie pentru o alta zi. M-am calmat, si asta conteaza cel mai mult.
Sper sa mai fie mult pana cand ma voi comporta cu adevarat ca un bosorog senil

Cursa de melci, editia “prima zapada”

Nici n-a dat un praf de zapada si orasul a innebunit – cum si era de asteptat.
Nu inteleg logica de a merge cu maxim 20 KM/h pe un drum curat, fara urma de zapada (asezata, cel putin), polei sau alte cele – asa e tot orasul! Da, ninge, dar nu e nevoie sa mergem cu frana de mana trasa!!!

Am reusit sa fac drumul normal munca-acasa (~20 KM) in aproape doua ore. Oh joy, abia astept ziua de maine

Voi ati mai ajuns azi acasa?

Romania SRL. Partea I

Ce se-ntampla cu motiunea? Pica Boc, vine Ponta? Asta e tot ce aud de cateva zile (sau sunt saptamani?), si de fiecare data cand incerc sa fac sa imi pese de raspunsurile acestor intrebari, nu reusesc decat… sa rad.

Wake the fuck up, sunteti sclavii propriilor iluzii. Nu sunt un pesimist – departe de mine o asemenea definitie – dar ma faceti sa rad in hohote cand sperati sa primiti o portie putin mai mica de flegme in ochi din partea asa-zisilor “alesi”.

Cui ii pasa de numele celui care conduce SRL-ul asta numit Romania? Indiferent de nume, rasa sau “culoare” politica, scopul va fi mereu acelasi – sa fure cat de mult poate, intr-un timp cat mai scurt, pentru ca – evident – vine si deadline-ul cand se fac schimbari de ochii lumii si e posibil ca ei sa fie ei cei care pleaca. E just, de ce sa se imbogateasca doar un smecher cand o pot face mai multi?

Revenind – va place sa fiti poporul vesnic asuprit? Va place sa se pise patronii negriciosi pe fata voastra, direct prin geamul chiusaptelui din dotare? Pentru ca da, atunci va meritati soarta. Si daca nu… atunci de ce naiba stati in fata monitorului si nu luati masuri? In Slovenia a fost nevoie doar de o lege idioata (care zicea ca studentii isi pierd bursa daca lucreaza in timpul facultatii) pentru ca toate geamurile cladirii guvernului sa fie sparte si ploaia de cocktail-uri molotov sa inceapa, la noi se taie salarii ca sa acoperim nota de plata a guvernului si noi facem proteste cu scutece pline de cacat. De cacat, nu?

Cat despre mine… well, eu am renuntat sa mai cred in Romania. Nu imi las radacinile sa se prinda prea tare in pamantul asta si asa crapat, ca sa nu cumva sa ma tina legat atunci cand “shit really hits the fan”.

PS: Nu dati cu pietre prea tare. Ma doare in teava de esapament de partide si alte gasti de genul asta. Fuck them.