N-am mai vazut de enorm de mult timp un scurt metraj. Azi, in unul dintre rarele momente care ma prind in fata televizorului, am dat peste Fa?a galben? care râde, semnat de Constantin Popescu Jr. (unul dintre regizorii “mix”-ului Amintiri din Epoca de Aur) si cu Luminita Gheorghiu si Teodor Corban in roluri principale (nu ca ar mai exista si unele secundare).

Mi s-a parut foarte bun. Cred ca voi repeta experienta, cat mai curand.

Dupa o adevarata cura de filme asiatice (despre care v-am ramas dator cu niste articole), am revenit undeva intre SUA si Europa (cu suprinzatoarea Isabel Coixet in rol de regizor).

Cum reactioneaza un om atunci cand isi priveste in ochi propria mortalitate? Ce motivatie poti avea atunci cand simti ca tot ce iti oferea iluzia ca esti vesnic nu mai are sens, totul culminand cu descoperirea unei persoane de mai putin de jumatate din varsta ta, care iti contrazice prin simpla existenta toate regulile vietii?

Pare complicat? Mie mi s-a parut de-a dreptul sublim. Kingsley si Penelope, doi dintre actorii mei preferati, au avut de partea lor “chemistry”-ul (ai putea sa juri ca ce e intre ei in film ar putea exista si in realitate fara nici o problema) si filmul nu putea decat sa imi placa. Sigur, nu e un film care comunica doar vizual cu spectatorul, mai degraba trebuie ca vizionarea sa vina in momentul potrivit (si cazul meu, care tineam filmul pe birou de aproape un an, tocmai in asteptarea acelui moment). Sunt sigur ca Elegy va avea o alta aroma si, poate, o alta semnificatie pentru mine peste zece ani.

Nu stiu daca sa vi-l recomand. Nu e genul de film care sa depaseasca un hype, trebuie vizionat cu ochii larg deschisi si fara a avea asteptari enorme – nu e nici spectaculos, nici teatral, e poate putin prea uman pentru o mare parte din spectatori.

… sau cum a reusit cinematografia coreeana sa transmita in doua ore mult mai mult decat au facut-o aproape toate filmele Hollywood-ului din ultimii 20 de ani

Recunosc, pana la inceputul acestui an nu dadeam doi bani pe cinematografia asiatica. Cu toate ca eram constient de numarul impresionant al filmelor coreene sau japoneze care primeau premii pe la toate festivalurile la care participau, ceva ma impiedica sa accept ca imi erau necesare.

A fost nevoie de un artist ca Chan-wook Park pentru a observa ca efectul culturii cinematografice orientale asupra mea e diametral opus celui occidental – stiu, poate parea destul de evident pentru majoritatea oamenilor, vorbim de doua culturi extrem de diferite, dar efectul constientizarii acestor diferente se aseamana cu sentimentul unui copil care tocmai a realizat ca a devenit adult.

Filmul din titlul articolului poate fi caracterizat usor ca un paradox: reuseste sa fie uimitor de simplu si, cu toate acestea – ofera pe tava enorm de multe invataturi despre viata. Nu va indepartati, nu vorbim de filosofie sau psihanaliza, Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring (sau Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom) se aseamana cu o scufundare intr-un rau racoros de munte, fiecare spectator avand libertatea de a intelege in felul lui scopul acesteia.

Chiar daca nu am obiceiul de a va povesti decat foarte putin, va voi dezvalui ca filmul e impartit in cinci acte – cele cinci etape din viata unui calugar budist: copilul (inocenta), adolescentul (iubirea), adultul (libertatea), omul peste care a trecut timpul (regretul) si batranul (renasterea si reinceperea ciclului), in ultima parte personajul fiind interpretat chiar de regizorul Kim Ki-duk.
Din punct de vedere artistic, nu am ce sa ii reprosez filmului: imaginile, muzica si intreaga atmosfera sunt de domeniul povestilor care ma fascinau in copilarie; iar ca si mesaj, pot spune ca a fost unul dintre cele mai puternice filme pe care le-am vazut pana acum.

Voi reveni si cu celelalte perle ale cinematografiei asiatice pe care am avut placerea sa le savurez.
Vizionare placuta!

Poate pentru prima data in viata mea m-am simtit batran. Am revazut in seara abia incheiata unul dintre filmele care mi-au colorat inceputul adolescentei, si am simtit ca lucrurile s-au schimbat cu adevarat de atunci.

The Green Mile este, fara indoiala, un film unic. Frank Darabont, mintea ce a stat si in spatele extraordinarului The Shawshank Redemption, alaturi de celebrul Stephen King, ne ofera trei ore de magie cinematografica. Sper ca imi veti intelege decizia de a nu dezvalui nimic referitor la scenariu – cu siguranta as strica placerea vizionarii (asta in cazul in care mai exista oameni care nu au vazut acest film).

E greu, daca nu imposibil, de ales care dintre actori a jucat mai bine. Tom Hanks a facut, ca aproape in fiecare film in care a jucat, un rol impecabil, dar adevaratul performer al filmului a fost surprinzatorul Michael Clarke Duncan (spun surprinzator pentru ca, la momentul in care a fost ales pentru rol, nu avea la activ nici macar un rol notabil). Restul distributiei, actori care acum fac deja parte din elita, au fost la inaltime, parand ca oricare dintre ei ar fi putut fi figura centrala a filmului.

De ce spuneam ca ma simt batran? In mare parte pentru ca am ajuns sa constientizez ca astfel de filme sunt parte din trecutul cinematografiei, o perioada care a trecut un pic cam usor pe langa mine. Am incercat sa imi amintesc numele unui film din prezent, macar apropiat ca realizare sau abordare, dar nu am reusit sa gasesc nimic.

Nu cred ca mai este nevoie sa spun ca The Green Mile este un film pe care vi-l recomand din tot sufletul. Daca nu ati reusit pana acum sa il vedeti, ar fi pacat sa nu o faceti cat mai curand – alaturi de The Shawshank Redemption, acest film este o adevarata piatra de hotar a cinematografiei adevarate.

Am reusit sa merg la cinema la ambele “renasteri” ale unor francize pe care le credeam moarte si ingropate – iar impresiile pe care mi le-au lasat sunt contradictorii.

Fiind un mare consumator de Star Trek – The Next Generation in copilarie, dar fara sa ma ating de The Original Series (din motivul diferentei de generatii, in principal), nu aveam cum sa ratez noul Star Trek.
Gandit ca o reabordare a vechilor aventuri ale lui Kirk si a lui Enterprise, filmul pleaca de la premisa unei alterari temporale. Ideea nu este deloc originala, dar se preteaza OK pe o franciza care nu prea mai avea alta varianta pentru renastere.

In primul rand, Kirk nu mai e Kirk. Cei care se vor astepta sa revada stereotipul capitanului atotstiutor din seriile originale – vor fi realmente dezamagiti. Prin prisma modificarii copilariei sale, avem parte de un Kirk cu alura de copil neinteles, pus pe batai. Restul echipajului mi s-a parut OK, cu marele castig Zachary Quinto (Sylar din Heroes, acum Spock), personaj care a “dus in spate” intregul film.

Per total, un film original, care nu se “ingroapa” in stereotipul Star Trek (moralitate, mesaj), ci merge pe o abordare mai vie, mai “action-like”. Nu va fi pe placul tuturor, dar pe mine a reusit sa ma tina entertained doua ore. Astept continuarea.

Cand iei o franciza ca Terminator, construita perfect de Cameron si scufundata inexplicabil de Jonathan Mostow, si i-o inmanezi lui McG (porecla autoatribuita de anonimul regizor de seriale Joseph McGinty), rezultatele sunt  pe masura.

O sa o spun raspicat: Terminator Salvation e o umbra a ceea ce a fost aceasta serie. Lipsit complet de un scenariu coerent, filmul merge pe ideea razboiului man vs. machine. Ar fi fost OK si o astfel de abordare, daca scenariul si asa subtire nu ar fi avut mai multe gauri decat o bucata de svaiter.

Chiar si asa, as fi putut sa ii trec cu vederea regizorului toate aceste probleme, daca filmul ar fi trezit in mine vreun sentiment. Din pacate, m-a lasat complet rece. In primele trei filme aveam o lupta gen David vs. Goliat, un “truc” foarte inteligent. Aici, avest element lipseste cu desavarsire – o alegere in cel mai bun caz neinspirata.

Efectele speciale sunt chiar OK. E pacat ca acestea sunt chiar principala atractie a lui Salvation, in dauna scenariului. Concluzie? Nerecomandat fanilor primelor doua filme, dar cu siguranta pe placul generatiei Hi5, care apreciaza forma fara fond.
Inainte ca acest film sa vada lumina zilei, m-am delectat cu un serial bazat pe acelasi univers: Terminator – The Sarah Connor Chronicles, pe care il consider mult peste Salvation in materie de scenariu (serialul “umplea” spatiul dintre Terminator 2 si 3 si adresa niste intrebari chiar interesante). Din pacate, dupa seria 2 a fost anulat, din lipsa e audienta.

Voi marturisi inca de la inceput ca, desi mi-am propus sa nu am idei preconcepute, nu am acordat atentie prea mare filmelor asiatice. Sigur, exista ideea generala (la care nu ader, din fericire) ca e foarte dificil sa urmaresti un film cu “dintr-astia cu ochi lungi care seamana toti” – dar asta tine doar de capacitatea de concentrare a spectatorului.

Fara a lungi inutil introducerea, va spun direct ca trilogia lui Chan-wook Park e genul de film care pare facut pentru a incanta nu ochiul privitorului, ci mintea acestuia. Avand ca tema principala omul, mai exact lucrurile de care este capabil atunci cand nu mai are nimic (de pierdut), cele trei filme o prezinta in tot atatea nuante:

Sympathy for Mr. Vengeance (Boksuneun naui geot), filmul de debut, este foarte apropiat de realitate – in general intelesurile ascunse nu prea exista. Mi s-a parut o abordare foarte pertinenta pentru a “incalzi” oarecum audienta pentru ce va urma.

Oldboy (Oldeuboi) trece in sfera psihologica, surealista. Cel mai premiat si laudat film al seriei este si cel care m-a impresionat cel mai tare. Calatorim alaturi de personajul principal intai mental, apoi real. Aici am avut placerea sa descopar si cel mai interesant duel final din tot ce am vazut pana acum. Coloana sonora a fost pur si simplu perfecta, nu cred ca puteau alege una mai potrivita pentru film.

Sympathy for Lady Vengeance (Chinjeolhan geumjassi) este, oarecum logic, mai apropiat de latura spirituala. Nu avem atat de multa actiune sau rasuciri ale scenariului ca in primele doua parti, dar scenele sunt compuse in asa mod incat fiecare vizionare suplimentara va scoate la iveala un nou nivel al personajelor.

Recomandarea mea este sa le vedeti in ordinea aparitiei.
Vizionare placuta!

As fi vrut sa incep acest articol cu ceva de efect, ceva profund care sa insumeze calitatile filmului pe care vi-l prezint – din pacate, de fiecare data cand incerc sa concentrez toate lucrurile pe care Hotel Rwanda le transmite, inspiratia mea dispare. Corect ar fi sa spun ca sunt  fericit ca am putut asista la un asemenea film.

Nu imi place sa “imi fac temele” cand vad filme bazate pe cazuri reale, mi se pare ca studierea realitatii inaintea filmului stirbeste oarecum efectul pe care acesta din urma il are asupra mea. Drept urmare, pot spune linistit ca nu stiam absolut nimic despre Rwanda, in afara localizarii (si chiar si acest detaliu era destul de vag).

Filmul, lansat la 10 ani de la faptele reale, prezinta destinul lui Paul Rusesabagina si al celor 1268 de rwandezi salvati de acesta in timpul genocidului din 1994 din Rwanda. Daca v-as da mai multe detalii, cu siguranta v-as strica placerea de a savura acest excelent film.

Don Cheadle a facut un rol pur si simplu perfect, in opinia mea. Fara a fi peste masura de teatral, a reusit sa isi obtina nominalizarea la Oscar pentru rolul lui Rusesabagina. Din partea mea ar fi fost un premiu pe care acesta l-ar fi meritat din plin.

Vizionare placuta.

Un scurt film marca Guy Ritchie, cu Clive Owen si Madonna in rolurile principale. Face parte din The Hire, seria de filme de prezentare BMW.

Recomand. Finalul e genial.

Daca tot va povesteam de filmele cu tema nazismului care au aparut in ultima vreme ca ciupercile dupa ploaie, va anunt ca si Quentin Tarantino, unul din regizorii mei preferati, lucreaza la un film cu aceeasi tema.

Se numeste Inglourious Basterds si ii are in roluri principale pe Brad Pitt si Diane Kruger.

Nu stiu de voi, dar eu abia astept sa vad ce a mai inventat Tarantino

In ultima vreme au aparut o multime de filme ce tema nazismului. Nu stiu de unde le-a venit ideea producatorilor sa le concentreze in anul de gratie 2008. Am reusit sa vad trei dintre ele (inca doua sunt “pe teava” pentru saptamana viitoare):

The Reader (cu Kate Winslet si Ralph Fiennes) a fost excelent. Privind in paralel drama unui copil de 16 ani care isi pierde prima iubire si cea a unei foste tortionare de la Auschwitz condamnata la inchisoare pe viata, The Reader nu este nici o secunda ambiguu. Jocul actorilor principali (in special a lui Kate, care a si luat Oscar pentru el) este perfect. Mi-a parut rau ca rolul lui Ralph Fiennes a fost atat de scurt.

Valkyrie (cu Tom Cruise, Tom Wilkinson si o armata de alti actori cunoscuti) prezinta povestea ultimului asasinat nereusit asupra lui Hitler. Fara a intra in detalii, pot sa spun ca filmul e super solid, jucat mai mult decat OK (Wilkinson mi s-a parut, ca de obicei, impecabil), motivul puternic al eroismului patriotic fiind expus foarte bine.

The Boy in the Striped Pyjamas a fost filmul care mi-a mers la suflet dintre cele trei – povestea unui copil de general neamt (din perioada WWII, evident) care se imprieteneste cu un copil evreu aflat in lagarul din apropierea casei. Asa Butterfield si Jack Scanlon, cei doi copii, au jucat EXCEPTIONAL. Finalul a fost foarte bine ales si parca loveste spectatorul direct in figura.

Pentru saptamana urmatoare am de vazut, pe aceeasi tema:

Good, cu Viggo Mortensen (unul din actorii mei preferati)
Adam Resurrected, cu Jeff Goldblum
Defiance, cu James Bond