Cronicile romglezilor – Partea 1: Prima zi in Birmingham

Cronicile romglezilor – Partea 1: Prima zi in Birmingham

Sep 10

Beware – s-ar putea sa fie o serie tare lunga de “articole”. Suntem aici de o saptamana, si presimt ca va fi nevoie sa imi eliberez undeva energiile (sper eu – exclusiv pozitive) in limba materna. Asadar…

1 Septembrie, ora 11:00, Otopeni. D-Day. Ziua in care urma sa stergem totul cu buretele, si sa ne imbarcam in avionul care avea sa ne duca in noua noastra viata.
Stiu, este deosebit de dramatica exprimarea. Asa imi place mie, asa ca nu o voi schimba.

Dupa cum spuneam – Londra era prima oprire, doar o scurta “escala” in drumul catre Birmingham. Dupa experienta maronie avuta cu Blue Air, ne-am jurat ca nu vom mai zbura vreodata pe distante lungi cu low-cost – asa ca am ales Tarom. Sa fim nationalisti, pentru ultima data, nu?

Trei ore mai tarziu, eram pe Heathrow. Word of advice – cand zburati aici, asigurati-va ca aveti suficient timp la dispozitie pentru a iesi din terminal. Noi am pierdut spre 30 de minute doar pentru a ne recupera bagajele (dupa ce am mers precum niste hamsteri dresati prin nenumaratii kilometri de tunele ale Terminalului 4), plus inca vreun sfert de ora la coada de bilete ale faimosului London Tube.
Desigur ca puteam sa mergem si cu autobuzul, dar am preferat varianta cea mai comoda. Si mai placuta pentru picioarele (deja obosite), pentru ca bagajele supradimensionate pareau ca se ingreuneaza odata cu trecerea timpului.

Victoria Coach Station ne astepta. Teoretic, era la “o aruncatura de bat” de statia de metrou Victoria. Practic, la aproape un kilometru de ea. Abia scapati de nebunia din Bucuresti, unde toti se grabesc undeva – ne-am lovit de ceva si mai rau. Aici, nimanui nu ii pasa ca aveam troller-ele in urma, ca abia ne miscam, din metru in metru era cineva care sa ne taie calea cu o nonsalanta debordanta.
Dupa alt sfert de ora de “mersul piticului” intre rail si coach station (adica de la metrou la autobuzele regionale), si dupa ce aproape ca am fost calcat la prima incercare de a traversa strada (LOOK RIGHT! LOOK RIGHT! ), am ajuns in Victoria Coach Station. N-a fost deloc asa cum ne asteptam (microbuze=vreun colt de bloc sau vreo statie amarata, ca in Romania… nu?) – mai degraba de dimensiunea Garii de Nord, minus mizeria si debandada.

Megabus-ul a venit, ne-a luat (dar nu m-a scutit de asezarea personala a bagajelor in cala) si a plecat plictisit spre Birmingham. Era 18:00, ora de varf.
Pana la iesirea din Londra a fost “ok-ish”, ca sa-i parafrazez pe localnici, dar cand ne-am apropiat de Luton tot iadul s-a revarsat pe M1. Eram un milion de masini pe metru patrat, si avansam cu vreo 10 Km/h. Pardon, 6 Mph
Nici acum nu imi dau seama cum am reusit sa scapam de acolo. Tot ce stiu e ca, la un moment dat, mucalitul nostru sofer s-a enervat la culme si a iesit de pe M1, spre Northampton, si a ales un drum secundar spre Coventry/Birmingham. Eram la vreo 30 de minute de ora estimata de ajuns la destinatie, dar abia trecusem de jumatatea drumului.

Era deja noapte, amandoi eram inghetati de la aerul conditionat care mergea fara oprire de cand plecasem din Londra (eu eram, evident, in tricou si pantaloni trei-sferturi, ca doar veneam de la 40 de grade) si abia asteptam sa ajungem pe perna, sa scapam de toata agitatia asta.
Am avut mare noroc ca proprietarul a fost intelegator si ne-a asteptat o ora si jumatate (ca atat a fost intarzierea), ca altfel nu stiu daca mai scriam randurile astea cu aceeasi stare de “feel-good”.

N-am scapat de un tur al orasului, chiar daca era aproape de miezul noptii. A fost scurt, totusi, si “za final destination”, noua noastra casa, ne-a primit calduroasa. Abia am apucat sa salutam pe toata lumea, si eram deja adormiti bustean.