Lisabona 2011 – Ritmuri de fado, plimbari pe strazi intortocheate si mult soare

Lisabona 2011 – Ritmuri de fado, plimbari pe strazi intortocheate si mult soare

Aug 05

Poate pentru a suta oara cand scriu aceste cuvinte, dar… imi pare rau ca am “disparut” pentru o perioada atat de mare de pe blog. Desigur, acum sunt scuzat de faptul ca pregatirile de nunta mi-au “mancat” mare parte din ultimele luni.

Chiar si asa, nunta a venit si a plecat, la fel si luna de miere… iar eu am ramas intr-o stare undeva intre visare (dupa locurile unde am fost si cele pe care vreau sa le mai vad), dezamagire (cauzata de multe din lucrurile care ma inconjoara) si letargie (tipica locului actual). Dar… sa nu mai lungim introducerea si sa trecem la lucruri serioase! Asadar – prima jumatate a lunii de miere, Lisabona.

Cand rotile A319-lui au atins solul lusitan, am crezut ca l-am apucat pe Dumnezeu de un picior. Nu mai sufar de mult de emotiile adolescentine cand vizitez un loc nou – chiar din contra – dar de data asta as fi preferat sa fiu oriunde, mai putin in acel avion.

Ceasul arata un neverosimil 02:45, iar noi ne clatinam ca niste copii de 2 ani treziti in miezul noptii. Am ales low-cost pentru transport (nu pentru pret, care era apropiat de un Lufthansa) pentru ca Blue Air erau singurii care zburau direct Bucuresti-Lisabona… iar o escala ar fi insemnat o jumatate de zi de asteptat prin aeroporturi.

Despre Blue Air… nu ar fi prea mult de zis. Si in nici un caz de bine. Baneasa ne-a intampinat cu un aspect de Ploiesti-Vest al anilor ’70, haosul de la imbarcare fiind un mare bonus. Ca ultima cireasa pe coliva, lista de preturi (sandwich-urile de 7 EUR si apa plata de 3 sau 4 EUR fiind la loc de cinste) a fost singura lectura pusa la dispozitie de jenantii Blue. 45 de minute intarziere/segment, of course.

Odata ajunsi acolo, chiar nu ne-a mai interesat. Am iesit din aeroport si ne-am aliniat “nemteste” la coada pentru taxiuri. Daca va suna ciudat… nu sunteti singurii, a fost prima data cand am dat de acest gen de organizare: fiecare intra pe un “coridor”, la capatul lui fiind o masina de taxi. Dupa fiecare client “ridicat”, o alta masina ii vine in loc… si asa mai departe. Tariful e identic – 1.6 EUR/km, n-am vazut vreun nume de firma pe masini (in general, nu numai la aeroport) si soferii sunt foarte serviabili, nu te lasa sa pui mana pe bagaj si nu stau sa se tocmeasca tiganeste ca in Romania.

Zece minute mai tarziu (si cu 15 EUR mai putin in portofel), eram in fata lui Eduardo VII, hotelul de langa parcul cu acelasi nume. Am descoperit cu un usor zambet pe fata (de genul “shit. metode noi de pacalit clienti!”) ca, pentru ca am avut 2 trollere in portbagaj, trebuie sa platim 5 EUR in plus. Heavy luggage tax, ca sa il parafrazez pe sofer. Eh, nu stiu daca a fost o miniteapa sau chiar asa se procedeaza, cursa trebuia sa coste oricum cam 10 EUR (aproximativ 8 Km). Let teh honeymooning begin

De dimineata, cu ochii “carpiti de somn” (asa cum zicea bunica mea), abia am reusit sa ajungem la micul dejun. Incet-incet au inceput sa se formeze si imaginile pe retina, in timp ce porneam agale pe Avenida da Liberdade, prin ceea ce urma sa aflam ca era un soi de “Festivalul Orasului”. Porci, vaci, cai si alte animale, o gramada de flori in mijlocul strazii, ce mai… un mare balci. Tot bulevardul era blocat circulatiei, evident… si mii de oameni pierdeau ore intregi uitandu-se la tot felul de prostii.
Dupa vreun kilometru de mers prin multime, ne-am dat seama ca facem ceva gresit… nu ne puteam misca prea repede din cauza multimii, asa ca am facut rapid dreapta pe una dintre stradutele inguste, infinit mai libere, si ne-am indreptat spre ce aveam in lista. Asadar…

Gradina Botanica ne-a fost prima gazda oficiala. Aproape de zona mult prea populata, dar pe o strada ascunsa de ochii lumii, micuta intrare a acesteia nu prea te indeamna sa indraznesti. Am fost norocosi sa stim unde este, si am mers la sigur. Inauntru am reusit sa facem o pauza binemeritata (in caz ca nu stiti, Lisabona este un oras “pe verticala”, si o urcare de doua-trei stradute poate extenua pe oricine).
Am mai vazut suficiente gradini botanice (cam peste tot pe unde am avut ocazia), deci nu aveam cum sa fiu dat pe spate de plante, pomi si flori. In schimb, mi-a placut la nebunie linistea de aici si impresia ca esti intr-un loc total ferit de agitatia orasului. Gradina e construita mai mult pe verticala (mare surpriza! ), si zgomotele orasului nu exista aici. Adaugati umbra arhiprezenta si veti avea o reteta perfecta de somn pe iarba. Aproape ca am fost tentati si noi sa incercam asa ceva, dar entuziasmul de inceput de vacanta nu ne-a lasat sa adormim.

Intr-un final ne-am hotarat sa continuam plimbarea. Impulsionati de experienta Barcelona (mai exact CosmoCaixa), urmatoarea oprire nu putea fi alta decat Muzeul de Stiinta Naturala.
In realitate, muzeul a fost mult diferit de ceea ce imi imaginasem eu. Niste sali lipsite total de vizitatori, un soi de Antipa mult, mult mai ingrijit… dar total diferit de CosmoCaixa. Tind sa cred ca acesta din urma e exceptia in materie de muzee de stiinta.
Am aflat, tardiv, ca puteam vizita gratuit si Gradina Botanica pe biletul cumparat aici. Bine de stiut

Funicularul Gloria (Elevador da Gloria, pe numele lui de botez) ne-a dus in primul loc de unde se poate vedea orasul in intreaga lui splendoare: Miradouro de São Pedro de Alcântara. Cu toate ca tramvaiul abia se chinuia sa urce pe ingusta si abrupta straduta, multi erau ceva mai curajosi si parcurgeau intreaga urcare pe jos. Pentru pretul unui bilet de tramvai, se pare…

Din Miradouro de São Pedro de Alcântara se poate vedea intreaga jumatate estica a orasului, cu faimosul Castel Sao Jorge pe post de “vedeta” a peisajului. Atmosfera este foarte placuta, un mic parc fiind popasul de unde poti admira linistit acoperisurile parca trase la indigo ale orasului. Cateva terase mici, plus un concert ad-hoc, plus peisajul – un cocktail tare placut pentru o sambata dupa-amiaza.

Cum orele zilei se apropiau de final, am fugit (la propriu) spre portul de la Cais do Sodre, pentru ca voiam sa vedem apusul de pe partea cealalta a raului Tejo. In 10 minute eram in Almada si savuram o portie uriasa de homari, creveti, crabi si alte fructe de mare, in timp ce soarele cobora usor spre Lisabona. A fost o prima zi excelenta, dar al naibii de obositoare. Cele sapte coline ni s-au parut aproape munti, si trebuia sa regandim strategia si sa luam in serios ideea transportului in comun.

Abia a doua zi am inceput sa nu ne mai uitam doar in sus, la cladiri si cer, si sa observam si oamenii din jurul nostru. Pe cat de multicolore sunt fatadele blocurilor din oras, pe atat de mare e varietatea de nuante a localnicilor… mulatri, negri, asiatici, albi (dar bronzati, evident) – totul este ca un mare joc de lumini, deloc deranjant.
Avand in vedere ca am avut mereu o afinitate catre culorile mai inchise, nu am putut sa ma simt altfel decat excelent intre lisboa-ezi .

Am coborat spre metrou, pentru ca nu doream ca si a doua “incercare” sa ne aduca la fel de obositi seara, in camera de hotel. Pentru ca era duminica si intrarea era gratuita, am mers intai la Muzeul Calouste Gulbenkian.
Nu am fost niciodata un mare “consumator” de arta, dar mi-a placut aici. Foarte cochet amenajat, spatios, luminat excelent… o reala placere. Macar pentru cateva cadre mai deosebite, si a meritat vizita. In plus, intreaga zona e o adevarata bijuterie – o gradina uriasa, plina de verdeata, chiar in miezul orasului.

Dupa-amiaza ne-a adus o invitatie neasteptata (long live CouchSurfing!) la un concert de fado. Aveam zero cunostinte despre muzica asta, era in plan sa trecem pe la Casa da Musica daca am fi ajuns in zona – deci nu puteam sa ratam o asemenea oportunitate. Chiar in fata Casei da Musica, gratuit, cu locuri in primul rand, evident

Inainte de concert am mers la plimbare cu tramvaiul istoric (28) prin intregul centru “vechi” al orasului – de la Martim Moniz, unde este capatul de linie si am reusit sa prindem cateva locuri libere, tramvaiul ne-a plimbat pe ingustele strazi ale Alfamei, apoi prin elegantul Baixa, catre celalalt capat de linie, din Bairro Alto. Cu ocazia asta am reusit sa vedem – ce-i drept, usor “in fuga” – cele mai frumoase cartiere ale orasului.

Personal, mi-a placut la nebunie Alfama. Strazi la unghiuri absolut nebunesti, inguste si pentru un tramvai, cu cladiri care par ca se inclina si ating firele electrice de deasupra lui… totul mi s-a parut incredibil. Am aflat ulterior ca este cartierul imigrantilor, dar mi-ar placea la nebunie sa locuiesc, macar o luna-doua, acolo.

Ulterior, am revenit aici pentru o plimbare pe jos, si senzatia a fost la fel de placuta. Este dificil sa urci strazile acelea superinclinate, dar aerul “colorat” si cladirile excelente (acoperite aproape toate de sarme de rufe) mi-au facut vizita extrem de placuta.
Am coborat mii de trepte pentru a economisi putin timp, si am gasit intregi strazi acoperite de beteala colorata – tocmai se incheiase festivalul cartierului si oamenii abia isi reveneau din zile intregi de mancat sardine pe gratar (mancarea oficiala a Alfamei) si baut bere pe strazile cartierului. Si, cand oboseala parea ca urmeaza sa apara, a inceput concertul…

Am ascultat cu pupilele dilatate la maxim fiecare acord, fiecare silaba pronuntata de Felipa Cardoso, dar mi-ar fi aproape imposibil sa va povestesc ce inseamna fado. O muzica atat de complexa, in acelasi timp trista si vesela… trebuie sa ascultati pentru a intelege. Am avut inspiratia sa “prind” o intreaga melodie, pentru ascultari ulterioare.

Seara ne-a prins admirand apusul de langa Torre de Belem, la mare distanta de nebunia centrului. Pasteis de Belem au fost motivul, evident…

Urmatoarea dimineata (de fapt, mai degraba spre pranz, ca somnul portughez era din ce in ce mai dulce) am pornit in “expeditie” spre Podul Vasco da Gama. In mintea mea, era la doi pasi de metrou, si se putea ajunge super usor pe el (chiar si ca pieton). De fapt… este la o distanta considerabila de metrou, si este parte din autostrada A12 (Montijo-Setubal). Am abandonat rapid planul, evident.

Next stop: Oceanarium-ul. Ne-am luat dupa “turmele” de copii pe care le-am vazut, si am ajuns fix unde trebuia. De la metrou se ajunge foarte usor pana acolo, printr-un urias mall (deh, asa se poarta si aici) si apoi pe un pod mare, pe deasupra tarmului.
Oceanarium-ul este impresionant. Stiam de inainte sa ajungem ca e unul dintre cele mai mari din Europa (al doilea, daca nu ma inseala memoria), si experienta de a-l traversa este in egala masura placuta si extenuanta.
Practic, ai material de o zi intreaga, daca stai sa privesti cu atentie fiecare din sutele de acvarii sau privesti cu atentie tot ce se afla in salile care reprezinta fiecare climat al planetei. Personal, mi-am dat seama ca trebuia sa fiu ceva mai atent la orele de zoologie/biologie din liceu, si am grabit la un moment dat pasul.

In metroul ce ne ducea catre Gradina Zoologica, am observat pentru prima oara un lucru extrem de placut: localnicii sunt extrem de disciplinati cand vine vorba de oras. In mijloacele de transport in comun, prima grija a lor este sa valideze cardul si abia dupa aia sa se aseze pe vreun scaun. Nu vezi scaune taiate, grafitti-uri la kilogram sau flegme in autobuz/metrou. Desigur, arta grafitti-urilor este prezenta si aici, dar doar pe cladiri (si mai rar decat ma asteptam, sincer).

Odata ajunsi in Gradina Zoologica, am pasit din nou in lumea copiilor (la fel ca si cu un an inainte) – un urias parc, inconjurat de o gondola care te duce oriunde in el, plus o multime de animale pe care am fost mereu curios sa le vad… nici nu ne-am dat seama cand au trecut 3 ore. Si intreaga zi, de fapt.
Cu aceasta ocazie, am reusit sa ne facem si “plinul” in ceea ce priveste obiectivele turistice standard. De acum, nu imi doream sa fac altceva decat sa ma plimb pe stradute, sa mananc mult peste si sa fac timpul sa treaca mai incet, sa savurez totul pe indelete.

Am revizitat Alfama si Bairro Alto, am traversat Tejo cu vaporasul in nenumarate randuri, pentru ca intr-un final sa ajungem si in varful orasului, in Castelul Sao Jorge.
Urcarea este putin obositoare (am evitat autobuzul, ca de obicei), dar privelistea este absolut fabuloasa! Poti vedea absolut tot de aici. O tona de fotografii mai tarziu, am coborat spre un alt punct extrem de spectaculos: Miradouro de Adamastor, fix pe malul raului (dar la foarte multi metri altitudine, ca toate lucrurile de pret din oras).

Un apus vazut aici inseamna cat o mie vazute in alta parte, dupa parerea mea. Noi am reusit sa ne “imprietenim” cu o terasa extrem de simpatica (NooBai Cafe), construita chiar acolo. Peste un cheesecake si un fresh de capsuni, peisajul Almadei a parut o parte din rai.

Era imposibil sa nu merg si la cele doua mari stadioane din oras. Din pacate, campionatul se incheiase de cateva saptamani si singurul mod de a le vedea era la tururile “standard”, fara zeci de mii de oameni in stribune.

Alvalade XXI (Sporting CP) mi-a placut la nebunie. Mai micut decat fratele lui, Da Luz, dar cu o organizare ireprosabila – practic, e o bijuterie. Am avut parte si de un ghid extrem de simpatic, care se vedea de la o posta ca lucreaza din pasiune – nu doar pentru bani.
Estadio da Luz (Benfica) este exact opusul – mare, luminos, grandios prin definitie. Aici am vazut si muzeul (in care 90% din lucruri sunt ale lui Eusebio ), dar n-am fost la fel de impresionat ca in cazul lui Alvalade. Poate ca, dupa experienta Camp Nou, e si greu sa ma mai lase ceva cu gura cascata – din punct de vedere al marimii.

In penultima zi, pentru prima data satui de atata caldura, am ales sa ne urcam in tren si sa plecam catre un loc mai racoros. Unde…? La Sintra (cu o mica oprire la Estoril, pentru o scurta repriza de plaja), acea pata verde de pe harta care mi-a starnit mereu curiozitatea.
Nota explicativa, de inceput: Sintra poate fi in egala masura un loc perfect pentru cei comozi, dar si pentru exploratori care vor sa petreaca cat mai mult timp posibil in natura.
Noi am ales, ca de obicei, varianta a doua. Deja eram satui de autobuze care sa ne duca unde vrem si sa ne aduca inapoi, asa ca am ignorat total statiile acestora si am plecat pe propriile picioare, pana sus.

Pentru cei care nu stiu inca, Sintra e un mini-munte, o zona cu un soi de microclimat, total diferit de ce are in jur. Totul este pe verticala, dar distantele nu sunt exorbitant de mari.
De la gara pana in centrul Sintrei (adica adevarata Sintra) e drum de cam 20 de minute, asfaltat perfect, cu niste peisaje excelente. Odata ajunsi, am avut de ales dintre zeci de restaurante, cafenele si carciumi (noi am ales ultima varianta, pentru a nu nimeri in vreo bomba turistica) pentru pranz, si am plecat rapid spre Castelul Maurilor si Palatul National Pena, chiar in varful Sintrei.

GPS-ul ne arata cam 3-4 Km de mers pe jos, dar estima ca vom ajunge intr-o ora si jumatate. Am ras ironic, ca un batran atotstiutor – “3 kilometri intr-o ora jumate? Ajungem mai repede si daca ne taram in patru labe…”, dar eram pe cale sa imi primesc lectia
In realitate… sunt putin peste 3 kilometri, dar sunt pe serpentine prin mijlocul padurii, si cu o inclinare care ar putea pune la grea incercare o masina normala. Am mers printr-un urias parc atat cat am putut, apoi chiar pe acele serpentine.

Dupa ceva mai mult de o ora jumatate de mers hotarat, am ajuns. Nu am avut nici cel mai mic regret ca nu am luat autobuzul (mai ales ca avea un pret urias pentru o asemenea distanta, 8 sau 9 EUR), aerul proaspat din satisfactia victoriei fiind mult mai pretioase decat timpul pierdut pentru a ajunge acolo.
A fost, daca vreti, o senzatie asemanatoare cu atingerea unui varf de munte. Nu am facut asta vreodata, dar trebuie sa fie aceeasi senzatie

Castelul Maurilor este o ruina uriasa, care mai necesita inca vreun kilometru de urcat (o ramificatie a drumului). Nu este prea spectaculos ca arhitectura, dar peisajul din jur iti taie pur si simplu rasuflarea.
Fix sub el se vede intregul Sintra (si tot drumul parcurs de noi parea urias de aici), iar in dreapta o bucata uriasa din Portugalia. Daca nu ar fi fost vantul acela ucigas (parea ca mergi cu 200 Km/h pe motocicleta, fara casca), am fi petrecut pe zidurile castelului mult mai mult timp.

Intr-un final (apoteotic, as spune), am ajuns si la “the main thing” al Sintrei, Palatul National Pena.
De departe cel mai frumos si spectaculos (arhitectural) punct al zonei, Pena mi s-a parut cel mai clar exemplu al modului in care trebuie pastrat un edificiu de asemenea importanta.
Cei peste 600 de ani de la constructie nu se vad nici un pic – practic, pot pune pariu pe oricat ca arata exact ca atunci cand a fost construit. Din pacate, in interior nu sunt permise fotografiile.
In jurul lui, poti pierde ore intregi prin uriasele gradini, unde fiecare fir de iarba pare tuns la milimetru de vreun gradinar neamt.

Cu parere de rau (si cu un inceput de febra musculara), am facut cale intoarsa spre gara. Nu ne-a luat mai mult de 40-45 de minute sa ajungem inapoi, dar deja asta era total irelevant…

De dimineata urma sa parasim Lisabona. Nu definitiv, pentru ca urma sa revenim aici in fix o saptamana, dar… din pacate, aceasta mult prea scurta prima jumatate a lunii noastre de miere se apropia de incheiere.
Urmatoarea oprire… Porto! Lasam in urma un oras care ne-a mers direct la inima, dar eram curiosi sa vedem cum arata si unul care, macar pe hartie, era total diferit ca atitudine.