Pe vremea noastra era mai bine…

Pe vremea noastra era mai bine…

Feb 24

… gandeam in seara asta, in drum spre casa, intr-un moment de maxima iritare si senilizare timpurie.
Iritare pentru ca in jurul meu hahaiau niste semi-pirande de maxim 16 ani, intorcandu-se de la scoala, de parca se sparsese cortul de indieni. Evident ca erau albe ca laptele, doar comportamentul era imprumutat de la idolii pe care ii asculta pe la petrecerile de manele.

De ce senilizare timpurie?
Simplu – pentru ca am inceput sa uit si sa privesc lucrurile prin ochii unui batran morocanos. Cei pe care, cand aveam si eu 15-16 ani, ii uram maxim pentru ca nu aveau nimic in comun cu lucrurile care imi faceau placere, ba – mai mult – se straduiau sa le elimine (gen profesori care interziceau diverse lucruri, parinti care bagau placa cu “tineretul din ziua de azi”, s.a.m.d).

De fapt… lucrurile stau absolut la fel si acum. Nu ne prostim pe zi ce trece, chiar daca suntem tentati sa afirmam asta. Ba, din contra, IQ-ul global a crescut si – mai mult ca sigur – are toate sansele sa continue sa creasca.

Acum, ca mi-am mai calmat iritarea de mai devreme, observ ca singurul lucru care s-a schimbat sunt EU, mai precis punctul meu de vedere. Am obosit, am imbatranit putin, si – consider eu (usor arogant) – punctul meu de vedere a trecut de barierele adolescentei, mergand catre lucruri ceva mai consistente.

Imi amintesc de alta vorba mult prea uzitata si, in egala masura, eronata – Pe vremuri se facea muzica de calitate, nu ca acum. Nu vorbesc de cei pe care nu i-am prins decat prea putin (Eagles, Pink Floyd si alti grei), ci de Nirvana, Guns ‘n’ Roses, Bon Jovi (ala adevarat, nu gluma actuala ), Metallica sau Rolling Stones sau Cranberries. Pentru fiecare melodie de calitate, au fost mii de alte balarii gen Aqua, Britney Spears sau alte boraturi de genul asta. Dar asa functioneaza mintea umana – tinem minte lucrurile care ne-au facut placere si tindem sa miniaturizam (sau sa le stergem complet) pe cele care nu ne-au placut.

E valabil si pentru filmele care apar – de trei ori pe ora imi vine sa ma iau cu mainile de cap cand vad ca marea majoritate a filmelor de la cinema sunt fie remake-uri, fie brainless-flicks (cu arme si sfarcuri in rolurile principale), in timp ce putinele filme bune care apar sunt difuzate maxim 2-3 saptamani in vreo sala obscura (cu o mana de spectatori). De fapt, asa a fost dintotdeauna, si lucrurile abstracte sau de calitate reala nu fac bani (in afara de cateva exceptii, gen Memento). Si noi am vazut o tona de tampenii, gen Rambo, cand eram copii (nu ma intelegeti gresit, as revedea si acum Rambo… dar aia nu e cinematografie ).

S-a umplut orasul de copii emo si de minipanarame (sau mino-panarame), dar si generatia mea a avut copiii aia distrusi in tricouri fosforescente (haus, haus, haus, haus), pastilati toata ziua si cu ochelari de soare. Doar un exemplu, ca pe restul le-am pierdut prin vreun sertar al memoriei…
Ce-i drept, observ doua mari diferente: varsta la care copiii actuali vor sa se maturizeze a scazut (si generatia ’90 a avut “defectul” asta, actualii coborand cu 3-4 ani sub ce percep eu normalitate), si instrumentele de falsa socializare au inlesnit grav de tot posibilitatea de a sta intre patru pereti, ca un cuc, dar sa crezi ca socializezi.
Nu sunt eu vreun mare expert in asa-zisa social media, dar e logic ca unul care isi petrece 80% din zi scriind statusuri pe Facebook sau tweet-uind, n-are mare legatura cu aerul din afara casei lui. Chiar daca o faci de pe blackberry, aifon sau alte tembelisme de genul asta, tot intre patru pereti (virtuali) te afli.

Dar… asta e o tema de discutie pentru o alta zi. M-am calmat, si asta conteaza cel mai mult.
Sper sa mai fie mult pana cand ma voi comporta cu adevarat ca un bosorog senil