Weekend de concerte (2): Gotan Project @ Sala Palatului
Jun 29Vineri, 25 Iunie 2010 – o zi perfecta pentru un concert de (electro)tango, nu? Asa am crezut si eu atunci cand am cumparat biletele, imi imaginam o dupa-amiaza calduta si o seara pe masura – in schimb, am avut parte de o ploaie foarte enervanta si temperaturi de noiembrie. Not that nice.
Nu mica mi-a fost mirareaa sa vad oameni dansand tango in ploaie, la mai mult de o ora inainte de inceperea concertului – nu stiu daca erau de la vreo scoala de dansatori sau doar voiau sa sfideze vremea urata de afara, dar mi-a placut la nebunie!
Odata ajunsi in sala, situatia s-a schimbat radical – venisem pregatit pentru un show in primul rand al publicului, asa cum vazusem in nenumarate filmulete de pe youtube, unde sali pline dansau impreuna pe ritmurile franco/argentinienilor. No such luck here, din pacate – am vazut unul, maxim doua cupluri care dansau nestingherite printre randuri, restul fiind “ca la teatru”.
A fost prima data cand i-am vazut pe Gotan, dar mi-a placut. N-a fost genul de show exploziv, care sa smulga minute de aplauze frenetice, ci mai degraba un spectacol discret, de bun-simt. N-au venit nici cu dansatori, ci s-au concentrat doar pe ce cantau, ritmurile fiind excelent de bine acompaniate de imaginile de pe ecranul de proiectie din spatele lor.
Ma asteptam sa aud mai multe melodii “clasice”, macar Revancha del Tango sau Last Tango in Paris, dar n-a fost cazul. In fond, a fost un concert de promovare pentru “Tango 3.0” si n-avea cum sa ma deranjeze prea tare ca acesta a fost centrul atentiei. Si e chiar un album foarte reusit, o idee mai matur decat ce au lansat pana la el.
Per total, a fost un show impecabil, mult peste asteptarile mele – anumite momente m-au lasat cu gura cascata (gen doamna din penultima poza, care canta fara nici o problema la trei instrumente simultan).
Chiar daca nu am avut parte si de dansatori (fie ca erau adusi de trupa, fie ca erau din public), senzatia ramasa dupa concert a fost ca ar fi putut canta si 10 ore fara sa ma plictisesc vreun pic. O bila neagra pentru public, totusi – nu au cerut bis, pur si simplu au parasit scena plictisiti la finalul concertului.
Weekend de concerte (1): Massive Attack @ Zone Arena
Jun 28Inca imi vibreaza creierul de aseara. Cum de la ce? De la beat-urile celor de la Massive Attack – au fost la Zone Arena, la doi ani dupa ce venisera prima data in minunata Romania (pe acela l-am ratat).
First of all, locul era o mare necunoscuta pentru mine: what the fuck is Zone Arena? Stiam ca prin martie era un mare santier acolo, in care se construia “romaneste” 
. Surprinzator, dar e aproape gata – pe jos e inca smoala si pietris, parcarea e de fapt o bucata de pamant neamenajata – dar locul compenseaza din plin prin sonorizare si “loc de dat din cap”.
La 20:00 (al naibii de punctual, chiar) a aparut Martina Topley-Bird, pentru o mini-deschidere acustica. Chiar si daca nu urmau Massive tot ar fi meritat sa o vad (atat de mult imi place muzica ei) – am avut placerea sa ascult si varianta piano-only a obsesiei numite “Baby Blue”, care suna chiar mai bine decat cantata din chitara.
Intr-un final au venit si baietii, relaxati si usor plictisiti – la fel ca si publicul, deloc conectat la ce se canta pe scena. Parca pentru a nu-i deranja, trupa a cantat un Risingson muuuult prea moale si aproape in surdina. Deloc placut.
Nestiind cum e amplasata scena si cat de mare e locul, am ales bilete la “pensionari” – adica la tribuna. Evident ca n-am putut sa stam acolo decat in prima parte a concertului – pur si simplu nu ne simteam la concert stand pe scaun. Tot atunci s-a dezmortit usor si publicul, iar Del Naja a inceput sa isi dea silinta – Inertia Creeps, Angel sau Atlas Air fiind urcand nivelul concertului la “fenomenal”.
Nu v-as recomanda sa stati in alta parte decat la 2-3 metri de scena, locul unde nu mai ai nici o sansa sa iti auzi gandurile din cauza puterii cu care basul apasa pe ele – dar deloc deranjant, sunetul a fost de nota 20.
Nu stiu cine a fost chitaristul din stanga scenei, dar a ridicat publicul in picioare (la figurat, ca oricum erau toti in picioare ). Incredibile au fost si Unfinished Sympathy si Safe from Harm, cantate de o Deborah Miller in forma maxima.
Spre final, publicul a explodat efectiv – si trupa a mentinut nivelul excelent al atmosferei. M-am bucurat ca n-au cantat prea mult de pe banalul Heligoland (chiar daca a fost un concert de promovare al acestuia) si au mers pe piesele “clasice”.
Nu mi-au placut Risingson, Babel si Psyche (era perfect daca ar fi cantat varianta de pe Splitting The Atom EP, dar au mers pe cel de pe album), dar restul au fost dementiale. Mult peste asteptari, apropos.
Cat despre atmosfera… daca i-ati ratat cumva, mergeti urgent dupa ei! Nu conteaza unde canta, merita vazuti si revazuti!
Mystic Lake
Jun 23Aseara, pe marginea lacului Plumbuita.
Pareri?
Mystic Lake by ~c05t1n on deviantART
In curand – ma gasiti pe www.costinnitescu.ro
Jun 23Ca orice vedeta veritabila a spatiului virtual , mi-am “tras”, in sfarsit, domeniu cu adevarat personal. Pentru ca C05T1N e doar un alias si e destul de greu de retinut, am decis ca e momentul sa trec pe .ro cu domeniul www.costinnitescu.ro
Cu ocazia asta am schimbat si firma de hosting (finally) – cu toate astea, www.c05t1n.net va ramane in picioare pana la sfarsitul anului, urmand sa va redirectioneze catre noul site atunci cand acesta va deveni functional. Adica intr-o saptamana.
By the way, ce parere aveti de logo?
Transfagarasan 2010 – Nu ne meritam tara
Jun 22Dur titlu, nu? Eu nu sunt de aceeasi parere. Stand pe marginea drumului la 2000m, lasat de-a dreptul fara glas de natura din jurul meu, singurul gand care imi trecea prin cap era “Romania nu merita asa ceva”. Sa incepem cu inceputul, totusi…
Am plecat din nou in cautarea aerului, pentru ca in Bucuresti 40 de grade insemnau temperatura normala – nu si pentru noi; in plus, era finalul perioadei “libere” pe TF, pentru ca din iulie se deschide si incepe sa curga cu mici si bere pe marginea lui.
Dupa deja plictisitorul Bucuresti – Pitesti si o experienta semi-offroad prin gropile de pe Pitesti – Curtea de Arges (unde sunt mai multe gropi decat asfalt), mi-am dat seama ca nu mai am suficienta motorina pentru o urcare pe Transfagarasan. Amuzant, nu? Mai amuzant este faptul ca aveam doua variante (in afara de cea cu adevarat amuzanta, sa urcam fara motorina): sa ne intoarcem in Pitesti, prin aceleasi gropi, sau sa facem un mic ocol prin Ramnicu Valcea.
Sfat: dati cu banul cand aveti de ales intre aceste doua drumuri. Sunt la fel de proaste. Noi am ales Valcea, dar nu ne mandrim cu asta
Revenind pe traseu dupa o ora si ceva de ocol, am reusit sa trecem si de “hopul” numit Curtea de Arges, vaslind printre sutele de masini scumpe parcate pe doua-trei randuri, si am inceput efectiv urcarea pe faimosul Transfagarasan.
Soc – inca de la Arefu am avut impresia ca se rupe strada in doua si ne inghite, atat de mari erau gropile. Nu imi place sa exagerez, deci va trebui sa ma credeti pe cuvant: este absolut deplorabil drumul. Daca nu va apuca nervii instantaneu si renuntati la urcarea pe un asemenea drum (in traducere – daca nu va pasa prea mult de sanatatea masinii), veti avea parte in scurt timp de prima senzatie tare a muntelui – Cetatea Poenari, chiar deasupra hidrocentralei Vidraru. In cazul in care nu stiti nimic despre ea, e vorba de adevarata cetate a lui Vlad Tepes.
Inca zambesc cand imi aduc aminte ca nu am citit nimic despre aceasta cetate, nu am cautat poze sau descrieri extinse – tocmai pentru a fi surprins de ceea ce voi gasi aici. And believe me, am fost cu adevarat surprins cand am descoperit ca trebuie sa urci 1480 de trepte pentru a putea ajunge la ea.
Nu e abrupt, e chiar OK amenajat – dar dureaza 30-40 de minute sa ajungi sus. Si e sus, nu gluma.
Peisajul e absolut mortal – ai vizibilitate atat catre Curtea de Arges, cat si in sus, spre munte. Daca ar fi investit cineva cu cap mai mult in promovarea acestei cetati, cu siguranta ar fi facut bani seriosi – e genul de peisaj pe care nu il poti gasi in alta parte.
Mi-a placut si faptul ca n-am vazut decat vreo doua-trei cutii de bere aruncate, si alea doar la inceputul treptelor. Banuiesc ca suflarea cocalareasca e usor de descurajat de asa urcare.
De la Poenari pana la Barajul Vidraru (faimosul baraj, chiar) distanta e destul de mica – 15-20 min, daca imi amintesc bine. Asfaltul da semne de revenire, si aproape ca ne-a pacalit si noi ca “ce-a fost rau a trecut”. Nimic mai fals, dupa cum veti vedea in continuare.
Cum mi s-a parut Barajul Vidraru? Pai… nu atat de impunator cum mi s-a spus ca ar fi. E mare, dar i-a lipsit ceva pentru a ma lasa cu adevarat impresionat. Sau poate ca nu trebuia sa citesc despre el inainte de plecare.
Scarile catre mult prea faimoasa si fotografiata statuie de deasupra barajului erau inchise (renovare… cine stie de cati ani e inceputa?), drept urmare am plecat relativ rapid de aici. Incotro? Pai… catre nesimtirea romanilor, evident.
De aici se vede exact cum se face treaba in Romania – urmeaza 20-25 (sau chiar mai mult) de kilometri de groaza pentru soferi – miliarde de gropi, miliarde de petice si mici reparatii facut prost, intregi portiuni de asfalt decopertat si lasat in bataie de joc… Practic, bucata din TF care ocoleste prin dreapta lacul Vidraru este cel mai prost drum pe care am condus vreodata. Chiar si drumul forestier din jud. Buzau prin care ne-am pierdut prin primavara era mai de bun simt decat acesta.
A fost singura portiune in care am fost cu adevarat tentat sa renunt. Din fericire, n-am facut-o – si drumul si-a revenit dupa intersectia cu drumul catre Cumpana (adica finalul lacului). Nu treptat, ci pur si simplu n-am mai vazut o singura groapa incepand de acolo. Bizar…
Lucrurile devin cu adevarat interesante atunci cand drumul isi “pierde” total parapetii, peisajele fiind absolut fenomenale – believe me, indiferent cate poze de pe Transfagarasan v-au trecut prin fata ochilor, nu aveti nici cea mai vaga idee ce senzatie incredibila poti avea stand pe marginea drumului si privind moartea in fata ochilor. Pentru ca orice curba luata prost inseamna, inevitabil, moartea.
Am avut norocul de a urca impreuna cu o mare furtuna – ceata si norii ne-au lasat in pace pana am ajuns la tunelul de la Balea Lac (adica pana unde era deschis TF-ul la momentul respectiv), apoi au coborat brusc si ne-au acoperit total. Stateam deasupra cabanei de salvamontisti si nu vedeam absolut nimic in jur.
Ne-am oprit si am baut apa de izvor (lucru pe care nu l-am mai facut din copilarie), am privit cascada si am mers prin tunelul de zapada facut pentru masini in ultima parte a drumului… pur si simplu magic. By the way, tunelul prin zapada este pentru fix o masina, cu toate ca drumul ar trebui sa aiba doua benzi (una pe sens).
Ajunsi la tunel, am fost nevoiti sa facem cale intoarsa – cu toate ca nu mai era prea multa gheata in el, usile masive de metal opreau trecerea masinilor. Drumul inapoi a fost mult mai lent pentru ca, evident, imi parea rau ca plec din niste locuri atat de frumoase si nu imi prea venea sa calc acceleratia prea tare.
Am fost din nou inteligent atunci cand, satul de la urcare de gropile din jurul lacului, am decis sa fac dreapta catre Cumpana. Bad idea… nu, de fapt horrible idea, pentru ca drumul are putin peste o banda si e facut total din pamant. Dar n-ai ce sa ii faci omului ambitios – abia dupa ce ne-am intalnit cu niste ciobani care isi duceau oile pe acolo am renuntat – pana si ei ne-au zis ca nu intra cu masina pe respectivul drum. Si am revenit printre gropi…
De foame sau de oboseala – nu stiu care e varianta corecta – nu ne-au mai enervat atat de tare transeele sapate in asfalt. Daca la pranz am mancat o ciorba foarte proasta de la una din pensiunile pustii de sus, acum am refuzat sa repetam greseala si am preferat sa terminam de coborat si sa mancam in vreun sat de la poalele muntelui.
A fost nevoie sa ajungem inapoi la Poenari pana am gasit un restaurant propriu-zis. Se numeste “La Cetate” si au mancare delicioasa si portii mari – iar preturile sunt decente. Ne-am fi si cazat acolo daca ar mai fi fost camere – asa, am mai coborat putin, pana in Capataneni, unde am picat ca doi copii mici dupa o zi plina de joaca.
Initial m-am gandit ca, fiind un drum greu si multe locuri de oprit pentru facut poze, urma sa ne “manance” doua zile. Cum n-a fost cazul, am luat-o relaxat catre Gorj, via Valcea. Pentru ca aveam de vazut pesterile Polovragi si Muierii, recomandari clare primite de acasa
Pe viitor voi invata sa nu ma mai incred orbeste in GPS – pentru ca, dupa ce ne-am oprit la Horezu pentru o gura de aer curat (si ne-am luat cu mainile de cap cand am vazut cate sute de tiganusi s-au adapostit in manastire si cersesc acolo), domnisoara Ioana (vocea iGo-ului, adica) m-a redirectionat pe un drum comunal, paralel cu DN67. Din nou nervi, din nou miliarde de gropi (de data asta, foarte adanci).
Intr-un final am ajuns si in Polovragi – moment in care am vazut diferenta dintre Valcea si Gorj. Zero gropi adica. Drumul din oras pana la pestera a fost pur si simplu perfect.
Cat despre pestera… e socant de mare. Dupa prima mea experienta speologica in mini-pestera Dambovicioara, aici am crezut ca ma voi pierde la cat spatiu este in ea. Frig ca naiba si mult noroi, dar foarte frumos.
Cat despre Pestera Muierii (din Baia de Fier)… trebuia sa ma informez inainte – are putin peste 1m inaltime, motiv pentru care am renuntat sa mai intram. Nu era un moment bun pentru mers pe burta, zic eu. De aici ne-am indreptat direct catre Bucuresti, pe drumul corect de aceasta data.
Urmeaza o concluzie, evident – Transfagarasanul e doar unul dintre exemplele perfecte ale zicalei “Romania e o tara frumoasa, pacat ca e locuita”.
Daca vreti sa il traversati – luati-va o masina capabila, in care sa nu simtiti prea tare gropile. Eu v-as recomanda sa il coborati, atunci cand e deschis, de la Sibiu, pentru a face cat mai tarziu cunostinta cu gropile de langa lac. Cat despre Gorj… cu siguranta vom reveni aici cat de curand – pentru ca mai sunt de vazut atat de multe locuri frumoase.
Romania SRL. Partea I
Jun 15Ce se-ntampla cu motiunea? Pica Boc, vine Ponta? Asta e tot ce aud de cateva zile (sau sunt saptamani?), si de fiecare data cand incerc sa fac sa imi pese de raspunsurile acestor intrebari, nu reusesc decat… sa rad.
Wake the fuck up, sunteti sclavii propriilor iluzii. Nu sunt un pesimist – departe de mine o asemenea definitie – dar ma faceti sa rad in hohote cand sperati sa primiti o portie putin mai mica de flegme in ochi din partea asa-zisilor “alesi”.
Cui ii pasa de numele celui care conduce SRL-ul asta numit Romania? Indiferent de nume, rasa sau “culoare” politica, scopul va fi mereu acelasi – sa fure cat de mult poate, intr-un timp cat mai scurt, pentru ca – evident – vine si deadline-ul cand se fac schimbari de ochii lumii si e posibil ca ei sa fie ei cei care pleaca. E just, de ce sa se imbogateasca doar un smecher cand o pot face mai multi?
Revenind – va place sa fiti poporul vesnic asuprit? Va place sa se pise patronii negriciosi pe fata voastra, direct prin geamul chiusaptelui din dotare? Pentru ca da, atunci va meritati soarta. Si daca nu… atunci de ce naiba stati in fata monitorului si nu luati masuri? In Slovenia a fost nevoie doar de o lege idioata (care zicea ca studentii isi pierd bursa daca lucreaza in timpul facultatii) pentru ca toate geamurile cladirii guvernului sa fie sparte si ploaia de cocktail-uri molotov sa inceapa, la noi se taie salarii ca sa acoperim nota de plata a guvernului si noi facem proteste cu scutece pline de cacat. De cacat, nu? 
Cat despre mine… well, eu am renuntat sa mai cred in Romania. Nu imi las radacinile sa se prinda prea tare in pamantul asta si asa crapat, ca sa nu cumva sa ma tina legat atunci cand “shit really hits the fan”.
PS: Nu dati cu pietre prea tare. Ma doare in teava de esapament de partide si alte gasti de genul asta. Fuck them.
Mi-am dat demisia – editia primavara-vara 2010
Jun 14Doamnelor si domnilor, pot sa zambesc din nou – am rezolvat divortul (mai tarziu decat ar fi trebuit) de viitorii fosti angajatori – se pare ca pentru unii, un concediu de studii e prea mult si prefera o demisie in locul acestuia.
Oh well, pe mine nu ma deranjeaza prea tare, mai ales ca 10h/zi (dintre care doar 8 erau “oficiale”, evident) de stres si brainfucking insemnau prea mult pentru mine. Ma bucur ca n-am avut nevoie cu adevarat de sprijinul lor in vreun episod – daca un concediu de studii a fost o gaura in cer, cine stie ce sfarsit al lumii ar fi venit la vreun concediu medical pe vreo problema grava, nu?
Una peste alta, momentul pica asa cum nu se poate mai bine – dupa 15 iulie voi reveni pe “piata” joburilor, dar e posibil sa nu iau in calcul doar varianta continuarii in domeniul vanzarilor – pana la urma, de aproape 5 ani am tot oscilat intre industrii, dar doar in Sales – poate e nevoie de o schimbare radicala pentru ca lucrurile sa devina cu adevarat interesante, nu?
Ca un side note, ganditi-va bine daca e o idee buna sa va angajati la Euro Vial Lighting. Poate ca interviurile cu HR-ul va vor “lua ochii”, mai ales in perioada asta destul de slaba pentru cei care isi cauta de lucru, dar incercati sa cereti sa primiti in scris toate promisiunile lor – asta ca sa vedeti cat de repede poate cineva sa se schimbe la 180 de grade.
Caldura mare, monser – editia 2010
Jun 14… pentru ca sunt sigur ca va fi din ce in ce mai rau in fiecare an.
As da orice sa revin la temperaturile de la inceputul lui Aprilie…
Meanwhile, va las cu un remember perfect pentru temperatura de afara:
Above everything else
Jun 10…din recenta calatorie pe Transfagaran. Evident ca e "pe teava" si un articol complet despre cum mi s-a parut, alaturi de vreo alte 50 de fotografii (alea care au trecut de "preselectie").
Hell, it’s about time: Parazitii – Arde
Jun 08Nou si foarte bun. Asa trece si caldura mai usor, nu?
