Elegy: Dying Animal

Elegy: Dying Animal

Oct 10

Dupa o adevarata cura de filme asiatice (despre care v-am ramas dator cu niste articole), am revenit undeva intre SUA si Europa (cu suprinzatoarea Isabel Coixet in rol de regizor).

Cum reactioneaza un om atunci cand isi priveste in ochi propria mortalitate? Ce motivatie poti avea atunci cand simti ca tot ce iti oferea iluzia ca esti vesnic nu mai are sens, totul culminand cu descoperirea unei persoane de mai putin de jumatate din varsta ta, care iti contrazice prin simpla existenta toate regulile vietii?

Pare complicat? Mie mi s-a parut de-a dreptul sublim. Kingsley si Penelope, doi dintre actorii mei preferati, au avut de partea lor “chemistry”-ul (ai putea sa juri ca ce e intre ei in film ar putea exista si in realitate fara nici o problema) si filmul nu putea decat sa imi placa. Sigur, nu e un film care comunica doar vizual cu spectatorul, mai degraba trebuie ca vizionarea sa vina in momentul potrivit (si cazul meu, care tineam filmul pe birou de aproape un an, tocmai in asteptarea acelui moment). Sunt sigur ca Elegy va avea o alta aroma si, poate, o alta semnificatie pentru mine peste zece ani.

Nu stiu daca sa vi-l recomand. Nu e genul de film care sa depaseasca un hype, trebuie vizionat cu ochii larg deschisi si fara a avea asteptari enorme – nu e nici spectaculos, nici teatral, e poate putin prea uman pentru o mare parte din spectatori.