Tara Lacustelor
Sep 30Nu e obiceiul meu sa comentez ce se intampla in tarisoara asta. Am trecut de mult prea mult timp de stadiul in care ma oripilau toate evenimentele jenante care aveau loc in aceasta Botswana a Europei.
Sunt unul dintre acei foarte multi care nu voteaza. Nu consider ca abtinerea mea poate fi interpretata ca un protest (n-am fost in viata mea atat de naiv), dar nu reusesc sa gasesc energia sa ma prezint la acele odioase cabine de vot si sa scriu pe buletin “Am venit sa votez o idee – din pacate, ideea aceea nu se afla in proiectul vostru, deci nu am cu cine sa votez”. Da, e pueril, dar asta e situatia: criza noastra a inceput cu mult inainte de cea globala, in apropierea anului in care aveam impresia ca are loc o revolutie.
E deja un cliseu sa spui ca “sistemul e corupt”. Care sistem? Ce avem noi aici se es sistem? E o organizatie de tipul unei portii mari de balega de cal: vin mustele, iau tot ce le trebuie, iar noi stam sub el.
Imi poate enumera cineva o “bucatica” a sectorului public care sa nu fie pe acest sistem? Macar un departament care sa nu aiba directori incompetenti, cu loc cumparat pe bani grei, cu functionari care sa nu ceara spaga? Eu cred ca nu.
De curand am initiat o discutie despre biserica. Nu stiu daca am mai mentionat, dar eu sunt ateu. De fapt, mai corect ar fi sa spun ca fenomenul bisericii n-a reusit sa ma convinga pana acum de nimic (sper sa am rabdarea sa revin candva cu o extindere a ideii). Revenind la discutia respectiva, ideea pe care eu am incercat sa o argumentez era ca biserica este unul dintre cele mai putrede organisme din lume.
La noi, avem preafericiti si prealuminati care se scalda in cearsafuri de matase si opresc intreaga avere a bisericii undeva intre portofel si buzunar; in bisericile unde fiecare amarat merge sa se spovedeasca e o saracie odioasa – asta pentru ca nici 1% din acei bani nu ajung efectiv in biserica. Si preotii, cei care ar trebui sa fie tocmai sustinatorii unei credinte, ajung sa se supuna sistemului “romanesc” si sa se bucure de toata spaga de care pot avea parte. Tocmai ei, care ar trebui sa fie legatura dintre oameni si o credinta care nu are nimic de-a face cu lucrurile materiale ale lumii.
Pe acest principiu functioneaza lucrurile in aceasta tara a lacustelor: se stie ca am fost mereu un popor caruia i-a fost frica sa isi decida singur destinul (sa ne amintim de vremurile cand domnitorii erau alesi undeva in apropierea Bosforului?), iar ultimii 50 de ani au dovedit ca putem sa ducem acest defect catre un nivel vecin cu perfectiunea.
De ce nu protesteaza preotii? Pana la urma, ei sunt constienti ca fac parte dintr-un sistem corupt, de ce nu au taria TOTI sa spuna “Daca nu aveti de gand sa curatati aceasta putreziciune, noi nu va vom mai reprezenta”? De ce copiii de la tara care merg la teologie isi freaca palmele de bucurie cand se gandesc cati bani vor face din aceasta meserie?
E comod sa devii si tu o lacusta: te gandesti doar la ziua de azi, cand trebuie sa ai burdihanul plin – culmea altruismului fiind sa ai grija de “gasca” ta, cei alaturi de care te hranesti din tara.
E adevarat ca suntem condusi de hoti. De la presedinte, premier si pana la cel mai tanar senator, toti sunt acolo pentru a face bani. Dar asta nu e cea mai mare problema: pana la urma, oriunde in lumea asta vor exista oameni corupti in guvern. Problema reala e ca noi ne-am acceptat deja statutul de vite care muncesc pamantul pentru altcineva.
Da, vor veni alegerile, vom schimba (sau nu?) hotii din guvern, vom fi permanent nemultumiti de faptul ca se vor ofili si ultimele flori existente pe pamantul asta, dar nu vom FACE nimic. Ceea ce ma duce cu gandul la faptul ca tara asta nu e a noastra, a celor care ne-am acceptat deja conditia, ci a lacustelor.
In ziua in care vom fi in stare sa ne revoltam impotriva sistemului, sa ne ridicam de la birou si sa spunem “Nu voi mai face parte din asta” la nivel national (deci nu doar 10-15 reprezentanti, ci toti 22 de milioane), vom putea alunga lacustele. Eu sunt putin pesimist cand ma gandesc la probabilitatile ca acest lucru sa aiba loc in urmatorul mileniu.
Voi cu cine votati?
O picatura de nostalgie: Bon Jovi – Queen of New Orleans
Sep 28… pentru ca trebuie sa fii nebun sa nu iti placa asa ceva. Si pentru ca astfel de melodii apar atat de rar, incat nu trebuie uitate.
Martina Topley-Bird – The Blue God
Sep 27
Stimati cititori, avem in fata o artista care nu a avut parte de faima pe care o merita. Una dintre vocile cele mai interesante de pe albumele semnate
Massive Attack, apoi “muza”, vocalista si ulterior iubita lui Tricky, Martina Topley-Bird reprezinta exemplul clar de artist lasat in umbra de succesul trupelor cu care a lucrat.
Dupa un album de debut impresionant (Quixotic, 2003), laudat de aproape toti criticii muzicali pe la care a trecut, dar care nu a avut parte de succesul comercial pe care – fara dubii – ar fi trebuit sa il aiba, Martina a decis sa schimbe total stilul si sa revina cu un al doilea album. De la trip-hop si o atmosfera rece, parca amintind de Portishead, acest The Blue God inseamna o trecere catre un soul mult mai usor de digerat si, de ce nu, mai melodic. Poate pentru multi ar parea ca muzica Martinei e mai comerciala – chiar si eu am fost usor sceptic inainte de a-l asculta – de fapt, noul stil e chiar un pas inainte.
Pentru cei care aud prima data de aceasta englezoaica, as recomanda ascultarea macar a melodiei Sandpaper Kisses (prezenta pe excelenta coloana sonora a jocului Fahrenheit / Indigo Prophecy). E intro-ul perfect pentru ceea ce inseamna muzica Martinei. Dupa aceasta, The Blue God va avea efectul unui ceai fierbinte intr-o zi friguroasa de decembrie.
Debutul albumui m-a dus instantaneu cu gandul la Roisin Murphy, negativul lui Phoenix avand o usoara “aroma” de Overpowered. Asemanarile se opresc aici, totusi. Phoenix e un intro oarecum bizar, cu un tempo identic pe intreaga durata – eu spun ca locul ei ar fi fost undeva in apropierea jumatatii albumului.
Ceea ce e cu adevarat impresionant in legatura cu metamorfoza (din punct de vedere a stilului muzical) Martinei e faptul ca reuseste sa creeze un gen total inedit: duce la limita soul-ul si ii adauga suficient trip-hop, incat produsul final nu prea mai seamana cu nici unul dintre cele doua. Privit din acest unghi, The Blue God este un album cu adevarat surprinzator, poate printre cele mai bune lansari ale anilor recenti.
Am reusit sa imi formez o adevarata obsesie pentru Baby Blue, unde am simtit cateva asemanari clare cu muzica anilor ‘60 (si mi-am amintit ca si Noisettes au reusit asta cu Wild Young Hearts, un alt album care mi-a placut mult), am picat intr-o usoara senzatie de “glamour” ascultand Carnies, apoi am trecut printr-un soi de remember al stilului de pe Quixotic cu piesa Shangri-La (de o profunzime impresionanta), am primit si o portie de energie pura (denumita sugestiv Da Da Da Da) si apoi am revenit in atmosfera din ‘60 cu Poison. Cu ocazia asta, v-am enumerat si melodiile care mi s-au intiparit cel mai rapid in minte.
Sincer sa va spun – nu stiu ce anume mi-a placut mai mult la The Blue God. A fost un album care m-a luat total prin surprindere si nu prea m-a mai lasat in pace (nu doar Baby Blue avand enorm de multe repeat-uri in ultimele zile).
Cum as putea sa concluzionez articol altfel decat spunand ca The Blue God e un album pe care nu aveti voie sa il treceti cu vederea? Indiferent care dintre cele doua stiluri muzicale va sunt mai apropiate, Martina va va face sa uitati de delimitarile lor. Si, ca sa nu raman dator, va atasez si deja clasicul Sandpaper Kisses, de pe albumul anterior. Auditie placuta!
Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring
Sep 26… sau cum a reusit cinematografia coreeana sa transmita in doua ore mult mai mult decat au facut-o aproape toate filmele Hollywood-ului din ultimii 20 de ani
Recunosc, pana la inceputul acestui an nu dadeam doi bani pe cinematografia asiatica. Cu toate ca eram constient de numarul impresionant al filmelor coreene sau japoneze care primeau premii pe la toate festivalurile la care participau, ceva ma impiedica sa accept ca imi erau necesare.
A fost nevoie de un artist ca Chan-wook Park pentru a observa ca efectul culturii cinematografice orientale asupra mea e diametral opus celui occidental – stiu, poate parea destul de evident pentru majoritatea oamenilor, vorbim de doua culturi extrem de diferite, dar efectul constientizarii acestor diferente se aseamana cu sentimentul unui copil care tocmai a realizat ca a devenit adult.
Filmul din titlul articolului poate fi caracterizat usor ca un paradox: reuseste sa fie uimitor de simplu si, cu toate acestea – ofera pe tava enorm de multe invataturi despre viata. Nu va indepartati, nu vorbim de filosofie sau psihanaliza, Spring, Summer, Fall, Winter… and Spring (sau Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom) se aseamana cu o scufundare intr-un rau racoros de munte, fiecare spectator avand libertatea de a intelege in felul lui scopul acesteia.
Chiar daca nu am obiceiul de a va povesti decat foarte putin, va voi dezvalui ca filmul e impartit in cinci acte – cele cinci etape din viata unui calugar budist: copilul (inocenta), adolescentul (iubirea), adultul (libertatea), omul peste care a trecut timpul (regretul) si batranul (renasterea si reinceperea ciclului), in ultima parte personajul fiind interpretat chiar de regizorul Kim Ki-duk.
Din punct de vedere artistic, nu am ce sa ii reprosez filmului: imaginile, muzica si intreaga atmosfera sunt de domeniul povestilor care ma fascinau in copilarie; iar ca si mesaj, pot spune ca a fost unul dintre cele mai puternice filme pe care le-am vazut pana acum.
Voi reveni si cu celelalte perle ale cinematografiei asiatice pe care am avut placerea sa le savurez.
Vizionare placuta!
O pauza… prelungita
Sep 07Din motive personale, voi lua o pauza (cat mai lunga, sper eu) de la postatul pe acest blog. A nu se intelege ca sunt unul dintre acei oameni care posteaza “Gata, sterg blogul” de fiecare data cand au nevoie de niste atentie, e o simpla “cura” de niste lucruri care nu ma ajuta in momentul de fata.
Sa ne “citim” cu bine!

