Se putea, oare, sa nu existe o a patra parte a “epopeei” Barcelona? Evident ca nu. Pentru ca, dupa ce v-am plimbat prin parcuri, muzee si gradini, v-am hranit cu tot ce traieste in Marea Mediterana, ultima oprire n-avea cum sa fie alta decat uriasul Camp Nou.

Nota explicativa – aceasta ultima “vizita” n-a fost una intamplatoare, chiar din contra: data aleasa pentru vacanta a fost decisa de ultimul meci al La Liga 2009-2010, impotriva celor de la Real Valladolid. Am avut un “feeling deep inside” ca totul se va decide atunci, inca din martie (cand am rezervat calatoria). So…

Prima oprire? Nu, nu meciul… mai erau cinci zile pana atunci, si eu fierbeam de curiozitate – voiam sa vad fiecare centimetru din stadion. Am fost, inca din copilarie, atras ca un magnet de acest club, si nu aveam de gand sa las vizita pentru sfarsitul vacantei.

Asadar – prima oprire? Vizita oficiala a stadionului, but of course…
Pentru 17.5 EUR/persoana, ne-am plimbat de capul nostru prin intreg stadionul – am vazut vestiarele, mini-capela unde se roaga jucatorii, sala de conferinte, dusurile echipei, apoi am luat loc pe faimosul loc nr.10 (de unde vede meciul presedintele clubului). De aici, am coborat pana langa gazon, ne-am facut o tona de poze in toate ipostazele posibile, apoi am urcat la masa presei, sus de tot.
A urmat un tur al muzeului clubului, printre zeci de trofee, tricouri legendare si pereti tapetati cu premiile primite de club in decursul a celor peste 100 de ani de existenta, am luat loc in sala de proiectie unde se derulau mii de imagini din meciurile Barcei… si, intr-un final, am ajuns – rupti de oboseala – la iesirea din stadion, ultima oprire a turului fiind chiar magazinul oficial.

Mi s-a parut un truc foarte ingenios – scarile rulante duc direct la subsolul magazinului, fiind necesar sa treci printre toate produsele de acolo pentru a “scapa”. Eu n-am reusit prea usor (previzibil, nu?), am avut nevoie de un tricou personalizat care sa imi aminteasca de vizita.
Sa nu va inchipuiti ca personalizarea a fost o activitate “floare la ureche” – eu am avut proasta inspiratie sa imi fac tricoul in seara de dinaintea meciului, si am stat la o coada incredibila – practic, un intreg etaj al magazinului astepta in spatele meu (pentru ca eu am avut doar vreo 50 de oameni inainte:D). Sfat – daca vreti asa ceva, veniti de dimineata, in cursul saptamanii, si va fi liber.

Intr-un final a venit si ziua de duminica – si, evident, orasul fierbea de nerabdare. Am ajuns la stadion cu aproximativ 45 de minute inainte de meci, intr-un autocar plin de turisti germani.
Dupa cum eram obisnuit din minunata Romania, la un meci de o asemenea importanta ar fi fost nevoie de vreo 2 ore ca sa intre toata lumea – va puteti imagina ce soc am avut atunci cand i-am vazut pe toti 100 000 de spectatori (poate chiar mai multi) stand linistiti pe gazonul parcului de langa stadion, sau la terasa, parca fara vreo intentie sa prinda meciul inca de la inceput.

Portile de acces erau in continuare incuiate, si ceasul ne arata ca mai avem cam jumatate de ora la dispozitie. Era un feeling de genul “N-au cum sa intre atatia oameni in stadion in doar 30 de minute, fie murim sufocati – fie pierdem inceputul meciului”. Nimic mai fals – vreau sa va spun ca, in 10 minute, eram deja pe scaunele noastre si beam o cafea.

Detaliile “supriza” erau in spatele primului rand de porti… stadionul are 101 intrari, fiecare dintre ele avand 3 sau 4 nivele, care – la randul lor – duc catre sectoarele din tribuna. Nu imbulzeala, nu stres si alergatura pe scari si, mai ales, nu gardieni nesimtiti si perchezitii corporale la intrarea in stadion.
Din contra, intrarea se face relaxat, fara nici un fel de control (in afara cititorului de coduri de bare al biletelor), exista zeci de magazine de bauturi si mancare chiar inainte de intrarea in stadion.

My friends, a fost o placere sa descopar ca spaniolii n-au auzit de bisnita. O cafea costa la fel de mult la magazinele de langa stadion ca la orice chiosc amarat din oras, mancarea la fel (chiar daca nu sunt prea variate sortimentele… dar aici sunt deja fitos ), ba chiar si berea si racoritoarele aduse de personalul stadionului pana la scaun mi s-au parut decente ca pret.
Da, ati citit bine – e vorba de bere. Pentru ca aici nu sunt “cazuri bricheta” sau huligani care vin sa se bata cu jandarmii, ci doar oameni care vor sa vada un meci.
Mi-a facut placere sa vad familii intregi venite la meci (copii, parinti si nepoti) – oameni care, probabil, fac parte din socios (suporteri cotizanti) inca de la formarea clubului. De luat lectii…

Trebuie sa recunosc ca stadionul mi s-a parut cam mic la inceput – era gol si, sincer, nu parea deloc ca poate gazdui 90 000 de spectatori. Dar, atunci cand meciul a inceput si tribunele au devenit ticsite de spectatori (marea majoritate intrand in stadion cu 5 minute inainte), senzatia a fost ca suntem intr-un ocean, nu intr-un stadion.

Ce s-a intamplat pe gazon a cazut in plan secundar – da, echipa a batut cu 4-0, am cantat pana am ragusit amandoi, am dansat cand fluierul final a adus echipei un nou titlu de campioni… dar astea sunt simple detalii. Sa fii acolo, intre atatia oameni, a fost o experienta unica.

Finalul meciului a adus, pe langa trofeul campionilor si baia in sampanie a echipei, un show excelent de artificii. As fi facut mai multe poze ale momentului, dar a fost genul de experienta care trebuie vazuta pe viu. La final, cand ceasul trecuse de miezul noptii, ne-am indreptat spre iesire – obositi si inca impresionati, fredonand pana la hotel cantecul oficial al clubului.

Dragi cititori, va anunt ca povestea Barcelonei, editia 2010, se incheie aici. Sper ca nu v-am plictisit prea tare cu atatea paranteze si detalii si, mai mult, sper ca am avut si eu un merit, cat de mic, in cazul in care v-ati hotarat sa vedeti acest magnific oras.

Cat despre noi – cu siguranta vom mai reveni, fiind absolut necesar sa vedem si un Barcelona – Real. Dupa ce am convertit-o pe Claudia intr-un fan blaugrana (nu calcase in viata ei pe un stadion si, la final, canta mai tare decat mine), viitorul suna bine .

Si, daca tot veni vorba de cantecul echipei, va las in compania lui:

Tot el camp
és un clam
som la gent blaugrana
Tant se val d’on venim
si del sud o del nord
ara estem d’acord, ara estem d’acord,
una bandera ens agermana.
Blaugrana al vent
un crit valent
tenim un nom el sap tothom:
Barça, Barça, Baaarça!
Jugadors, seguidors,
tots units fem força.
Son molt anys plens d’afanys,
son molts gols que hem cridat
i s’ha demostrat, i s’ha demostrat,
que mai ningu no ens podrà torcer.
Blaugrana al vent
un crit valent
tenim un nom el sap tothom:
Barça, Barça, Baaarça!

In asteptarea unor zile mai interesante…

View from my Window 1 by ~c05t1n on deviantART

Fotografie facuta saptamana trecuta (cred ), de pe marginea Lacului Plumbuita.

Sunset in Bucharest 10 by ~c05t1n on deviantART

Intamplator am dat peste pozele facute in (singura) vizita din Budapesta, din apropierea Craciunului trecut. Ne intorceam din Praga si am preferat sa dormim o noapte aici.

Cat despre oras… am fost cam dezamagiti. Poate pentru ca ne-a fost laudat de prea multa lume sau poate pentru ca am ajuns aici dupa excelenta experienta din Praga… cert e ca impresia lasata de Budapesta a fost apropiata Bucuresti (mai mare si mai curat, totusi), nimic mai mult.
Mi-a placut mancarea, dar mi-au displacut trotuarele (pline de zapada si noroi, ca la noi) si metroul (foaaaarte vechi si lasat in paragina). Aeroportul e OK, totusi.

Probabil ca vom mai veni aici, dar nu foarte curand – si in nici un caz iarna.

Dupa episodul Praga, banuiesc ca stiati ca n-avea cum sa lipseasca un articol despre bunatatile pe care le-am mancat si baut in Barcelona. Si asta pentru ca experientele noi culinare reprezinta poate chiar factorul decisiv in alegerea destinatiei

Nota explicativa: pana la momentul respectiv, nu mi-a placut niciodata pestele – indiferent de forma in care era preparat. Deviza vacantei a fost clasicul “Hope for the best, but expect the worst”.

Primul contact cu bucataria catalana a avut loc chiar dupa ce am aterizat. Ratasem masa de pranz la hotel (am intarziat mai mult decat era planificat) si ne-am indreptat absolut flamanzi catre una dintre terasele din apropierea Passeig de Gracia.
Am ales “la piece de resistence” a ceea ce inseamna mancare in Spania, chiar daca nu e o mancare propriu-zisa catalana – Paella. Se spune ca cea mai buna paella o poti manca in Valencia, orasul care a inventat felul asta de mancare…
Practic, Paella este orez (un soi special, mai elastic pentru a nu se “dezintegra” in urma prepararii) cu fructe de mare, decorat cu scoici si creveti – gatit intr-un vas special, o tigaie de doua persoane.

Mie mi-a placut la nebunie, carnea de creveti devenind imediat o preferata – dulce si frageda, o adevarata placere. Cealalta jumatate a familiei a fost mai putin impresionata de combinatia orez-fructe de mare – dar asta e o chestie mai degraba “de gustibus” Eu recomand.

O a doua experienta excelenta a fost tot pe Passeig de Gracia (strada care gazduieste faimoasele Casa Batlo si La Pedrera ale lui Gaudi) – la restaurantul Navarro.
Practic, eram in centrul centrului si ne asteptam la un loc de fite, cu preturi mari – in schimb, am dat de o atmosfera super-relaxata si mancare extrem de gustoasa la preturi… decente. Decent in Barcelona inseamna cam 10-15E/fel de mancare, ca sa fie clar.

Bufetul suedez de la hotel ne-a oferit peste in, zic eu, 1000 de moduri de preparare. Mi-a placut ca au mers pe bucatarie traditionala, nu pe balarii gen “meniu european”, precum turcii.
Mic inventar: scoici la cuptor, scoici salata (excelente, preparate cu otet/lamaie – nu mai sunt deloc gretoase), creveti – preferatii mei – in toate formele posibile, ansoa – inca un instant-favorite, salata de mini-caracatite, crabi, alaturi de obisnuitii pesti pane, prajiti sau facuti gratar.
Fara sa exagerez, n-am reusit sa gasesc un fel de mancare/soi de “creatura” marina care sa nu imi placa – poate doar scoicile mi-au creat usoare probleme, in sensul ca cele mari, facute la cuptor, mi s-au parut putin cam gretoase – fiind absolut necesara multa lamaie si o salata acra.

Piata Boqueria a devenit instantaneu locul meu preferat din oras – in afara de fructele incredibil de gustoase de peste tot, fresh-urile proaspete ne-au facut sa trecem pe acolo si de 4-5 ori pe zi, de fiecare data cand ni se facea sete. Am incercat noutati gen fruct de cactus sau fructul pasiunii, dar si cele normale (nuca de cocos, mango, etc) erau la fel de bune.
Mi s-a parut excelent ca orasul isi protejeaza micii comercianti, nu marii producatori/distribuitori – am vazut doar doua Carrefour-uri (unul chiar pe Rambla, langa Boqueria, si unul langa aeroport), in rest doar mici “tarabe” sau magazine gen bacanie/macelarie/pescarie – peste tot cu produse super proaspete. Nu pesti congelati la kilogram, ci pesti/crabi/etc inca vii, abia pescuiti.

Cele mai “apetisante” restaurante ni s-au parut chiar cele din piata – nu va imaginati niste bodegi, ca in minunata Romania, ci niste locuri unde se mananca la bar (doar vreo doua aveau si cateva masute traditionale), mancarea fiind preparata chiar in fata clientilor – am vazut zeci de farfurii cu delicatese maritime inca aburinde. Evident ca n-am avut nici o sansa sa prindem loc vreodata la un astfel de restaurant (mai ales la Pinotxo, unde se spune ca patronul-bucatar de vreo 90 de ani face cea mai buna mancare din toata Barcelona), fiecare fiind ticsit de clienti la orice ora din zi.

Tot in Boqueria am gasit magazinele de “bunatati” – trufe, bomboane, jeleuri, fructe confiate, alune, fistic – totul la discretie. La majoritatea “tarabelor” de genul asta preturile erau fixe – gen 5-6E/100g, indiferent ce alegi – ne-am facut un cocktail de bomboane si au fost bune toate.

Sangria a fost un hit mai mult in jumatatea feminina, spre deosebire de paella
Pentru mine n-a fost o noutate, bausem deja in Romania si, in plus, nu am fost niciodata prea impresionat de vinurile dulci sau demidulci. “Ambalarea”, in schimb, mi s-a parut de mare efect – indiferent de restaurant, sangria nu se comanda la pahar – ci la ulcica (masura care “duce” 4-5 pahare, daca tin minte exact).
Berea San Miguel, care e – din cate stiu eu – singura bere spaniola, e OK, fara a iesi in vreun fel in evidenta. Singura problema e ca nu prea merge bauta dupa atata peste, am preferat vin sau sucuri.

Cat despre restaurantele pe unde ne-am perindat – in afara de Navarro, despre care v-am spus deja mai devreme, am descoperit doua “hidden gems” – cel din cetatea de pe varful Montjuic-ului (care, total surprinzator, a fost cel mai ieftin din intreg orasul – orice combinatie de supa+fel principal+salata+desert+bautura costand doar 10E – si mancarea e foarte buna, in ciuda pretului), si Organic – restaurant vegetarian, care e si in Boqueria, dar si pe strazile de langa Raval. La acesta din urma am fost noi si ne-a placut foarte mult tot ce am mancat acolo (e tot de tip bufet, parca tot 10E costa meniul cu 3 feluri, dar fara bautura).
Evident ca ne-am mai oprit la o gramada de alte terase sau restaurante, am mancat si faimoasele tapas ale lor (gustari), omleta catalana (cu cartof in ea si asortata cu Pa amb tomàquet, paine unsa cu ulei de masline si sos de rosii) sau crema catalana, dar am mai fi avut nevoie de inca vreo luna si 3000E pentru a incerca tot ce era pe meniurile din oras (melcii, de exemplu ).

Nu cred ca exista vreun “pofticios” din lumea asta care sa nu se simta bine in Barcelona – oricat de pretentios ai fi, exista atatea bunatati acolo incat nu iti vei mai dori sa pleci. Chiar daca cea mai buna mancare de pana acum mi s-a parut cea din Cehia, faptul ca am invatat sa mananc peste pe malul Mediteranei ma face sa va recomand din plin acest oras. Pofta mare!

Avem in fata albumul cu numarul sapte (daca nu luam in calcul inca vreo cinci compilatii sau best of-uri) al britanicilor de la Morcheeba… trupa care, practic, mi-a “daruit” trip-hop-ul, cea care m-a facut sa ascult ulterior Massive Attack, Tricky sau Portishead… mai e nevoie de vreo introducere?

Vestea mare – dar nu singura care merita atentie – Skye a revenit in trupa, dupa sapte ani si doua albume solo. Nu stiu daca vocea poporului va fi de acord cu mine, dar mi se pare o miscare logica si extrem de utila pentru ambele parti (si trupa, si solista).
Daca The Antidote mi s-a parut bun, chiar si fara Skye, Dive Deep-ul din urma cu doi ani nu a sunat deloc a Morcheeba. Nu ma intelegeti gresit, albumul a avut cateva piese fenomenale (Blue Chair, Gained the World sau Enjoy the Ride inca sunt niste melodii obsedante pentru mine), dar albumul nu parea facut de Morcheeba. Nici Mind How You Go-ul lui Skye nu mi s-a parut un album prea stralucit, vocea ei nefiind suficienta pentru a compensa pentru lipsa trupei – repet, e doar o parere subiectiva.

Long story short… cum e albumul, ma intrebati? Pai… e un clasic Morcheeba. In traducere – pentru fanii trupei (myself included) va fi un album care va ramane mult timp in playlist – iar pentru carcotasii care vor mereu noutati va fi “doar un alt album morcheeba”.

Pe scurt, Blood Like Lemonade are trei piese perfecte – Even Though (primul single), Blood Like Lemonade si Beat of the Drum (ultima fiind ceva cu adevarat original incercat de britanici) – si alte sapte bune.
Am citit pe undeva ca, de fapt, Blood Like Lemonade este doar “un alt album Skye Edwards”. Poate ca este adevarat, solista “fura show-ul” in mod evident, dar nu poate fi decat un pas inainte pentru o trupa care fara ea isi cam pierduse stilul.

Nu cred ca va mai pot spune prea multe despre Blood Like Lemonade – pentru ca (1) muzica lor e mai mult decat versuri + instrumental, are un “ceva” aparte care nu prea poate fi descris, si (2) albumul mi-a placut foarte mult, nu doar pentru cele trei piese de mai sus, ci pentru ca reprezinta revenirea unui stil care se pierduse in 2003.

So… recomand. Nimic mai mult de spus, auditie placuta!

Am revizitat, dupa aproape 10 ani de “absenta”, unul din locurile mele preferate – Gradina Botanica.
Nu cred ca exista un loc mai bun in orasul asta pentru cei aflati in cautarea linistii…

Gradina ar fi chiar mai placuta daca cineva s-ar ingriji cu adevarat de ea – multe flori sunt lasate complet in paragina, serele (sau cum s-or numi camerele uriase pline de cactusi ) sunt inchise “pe o perioada nedeterminata”, iar muzeul are program doar 3 zile din saptamana.
Chiar si asa, Gradina Botanica ramane unul din locurile unde m-as intoarce oricand. Recomand.

Spre surprinderea marelui public chiar exista o a doua parte pentru postul despre prima vacanta in Barcelona… chiar daca a trecut mai bine de o luna de cand ne-am intors de acolo. My bad.

Sa incepem cu inceputul… v-am zis deja despre “pulsul” orasului, despre cum e sa te plimbi pe strazile-furnicar din oras. Acum e timpul sa va arat si fata mai putin cunoscuta, cea care se ascunde in spatele zidurilor sau ale portilor. Muzee & stuff, adica. Dar nu fugiti, ca nu e chiar asa de plicticos.

Primul loc pe care n-aveti voie sa il ratati in Barcelona (si aici nu exagerez absolut deloc) este Muzeul de Stiinta (Cosmo Caixa, pe numele lui “local”). Repet, nu exagerez – pentru mine a fost cel mai interesant loc in care am fost vreodata.
Situat in cartierul de lux de la poalele dealului Tibidabo (unde casele par mai degraba conace), Cosmo Caixa este foarte ascuns de ochii turistilor – poti trece extrem de usor pe langa el fara a-l observa. Este construit pe marginea unui deal, nivelele fiind numerotate negativ (intrarea se face pe la parter, in varful dealului, toate celelalte etaje fiind “in jos”).

Pozele de mai sus sunt din diferitele camere ale acestuia – atractia principala este uriasa camera in care este recreata la scara reala padurea tropicala. I shit you not, te plimbi printre pomi de 15-20m inaltime, intr-un aer in care efectiv te scurgi din cauza umiditatii, poti privi din interiorul unei uriase scorburi de copac pestii (printre care si piranha, parca) si serpii care traiesc acolo. Si nu, nu sunt ingraditi in vreun fel (in afara unui Boa, din motive obiective), ci traiesc in acea camera fara a sti ca sunt intr-un muzeu. N-am fost in adevarata padure tropicala, dar aici mi s-a parut fenomenal.

A doua “piece de resistence” este Planetarium-ul. A fost din nou o “prima data”, am fost la show-ul care “povestea” crearea universului (Big Bang), ajungand de la simple constelatii pana la elemente ce tin de astrologie (de exemplu explicatia pentru denumirile zodiilor). Totul a fost organizat perfect, proiectia pe tavanul semisferic dandu-mi, pentru a cata oara in acea saptamana?, impresia ca am din nou 10 ani. Totul a fost tradus cu ajutorul unor mini-walkman-uri, evident.

Scara principala dintre nivele (pentru ca exista si lifturi si multe scari secundare) este construita in jurul unui copac urias, la fiecare jumatate de etaj existand sectiuni in acesta si explicatii pentru fiecare strat din scoarta lui.
Exista mai multe sali de proiectie (scurt metraje sau filme educationale, dupa caz), un al doilea planetariu mai restrans, intregi schelete de dinozauri chiar pe holurile dintre sali, restaurant si terasa, doua gradini  si, printre alte lucruri pe care nu le-am mai tinut minte, un intreg etaj care ar putea fi usor numit Etajul Fizicii.

Aici avem, practic, exemple pentru fiecare lege a fizicii de care ne-am lovit vreodata – inductie, magnetism, fenomene optice, sonore (cu casti pentru a intelege exact), iluzionism… totul este acolo pentru cei care vor sa inteleaga de ce se intampla respectivul fenomen – si mai ales e interactiv. Locul e absolut urias si iti poti petrece acolo si o zi intreaga fara sa le vezi pe toate. In plus, intr-una dintre margini, langa camera padurii tropicale de care v-am povestit la inceput, exista niste panouri uriase care contin fie evolutia tuturor animalelor (atat cronologic, cat si din punct de vedere a speciilor), fie a plantelor.

Cat costa intrarea la un asemenea muzeu? Pai… 2E pentru muzeu si 1,5E pentru Planetarium (si elevii, studentii si pensionarii au 1E reducere). Repet, n-aveti voie sa il ratati, mai ales la un asa pret.

Doua scurte opriri pentru o dupa amiaza ar fi Muzeul Maritim (Museu Maritim) si Aquarium (L’Aquarium de Barcelona), aflate amandoua la distanta de 3-400m de Drassanes (statie de metrou).

Muzeul Maritim este destul de mic – practic are doua-trei sali cu machete de vapoare sau exemple de componente ale vapoarelor la scara reala si reprezentari ale porturilor din lume in anumite perioade, o sala mai mare in care e un model full-size al unui vapor din antichitate (nu stiu daca e real, nu scria pe nicaieri) si o sala de lectura, cu extrem de multe materiale din domeniu. In ultima n-am intrat.

Aquarium-ul, un loc extrem de mediatizat, este OK pentru pierdut 2-3 ore – practic, aici poti vedea orice peste care exista sau a existat vreodata (cel putin, asta a fost impresia), dar mai ales poti hoinari in jurul sau chiar prin interiorul culoarelor construite intr-un acvariu gigant. Aici sunt si multi rechini – motiv pentru care exista sportul extrem al locului: sa faci scuba-diving printre ei. Eu n-am indraznit
Mi s-a parut foarte interesant ca fiecare specie avea descriere extinsa in dreptul acvariului, nefiind niste simple exponate din care vizitatorii sa nu inteleaga nimic.

Biletul la Muzeul Maritim este 2,5E, iar cel la Aquarium e ceva mai scump – 17,5E. Cel de-al doilea merita cu adevarat pentru acvariul cel mare, nu neaparat pentru restul pestilor pe care ii poti observa – si asta pentru ca veti vedea mai jos ca mai exista un aquarium in oras.

Unde anume? Pai… e destul de logic – la Gradina Zoologica (Barcelona Zoo).
Eram extrem de aproape sa o “ratam” pe aceasta – am ajuns acolo din pura intamplare – eram, de fapt, in cautarea mamutului urias si a parcului Ciutadella, doar ca am coborat la statia gresita. Gradina este, in fond, in interiorul parcului, ocupand mai mult de jumatate de in el.

Uitati de tot ce stiti despre o gradina zoologica. Nu va ganditi la cateva alei cu putine custi, animale moarte de foame si paznici plictisiti – pur si simplu va vor pica maxilarele atunci cand veti vedea ce inseamna conceptul de gradina zoologica pentru spanioli.

Noi ne-am plimbat vreo 3 ore si jumatate si n-am reusit sa vedem chiar tot. Sunt 70 de “custi” individuale, uriase, si vreo 25 de mini-pesteri tematice. Am pus cuvantul custi intre ghilimele pentru ca n-am vazut o singura bara metalica in intreg complexul – daca va puteti imagina.
Animalele foarte periculoase sau cu mobilitate extrem de mare (care ar putea scapa usor) sunt ingradite prin santuri cu apa late (cum erau cele care fortificau castelele in antichitate) sau prin pereti de sticla. Majoritatea pasarilor n-au nici urma de gard (exceptii fiind papagalii) si zboara liber prin gradina cand se plictisesc de spatiul propriu – mai ales paunii, care ne-au urmarit indeaproape pe toata durata vizitei.

Pesterile tematice includ pasari, reptile, pesti si maimute (3 la numar) – dar e posibil sa fi ratat cateva. Aici e aquarium-ul care l-ar putea inlocui cu usurinta pe cel de care v-am vorbit anterior.

Totul e organizat ireprosabil – spatiile animalelor sunt imense si gandite in asa fel incat vizitatorii sa aiba acces perfect la ele (ca vizibilitate), fiecare animal are denu mire, poveste si pozit ie in regn (cine ii sunt pradatorii, etc), pesterile sunt perfect intretinute si absolut totul e curat. Mai putin la bizoni, unde pute cam ca in intreaga noastra Gradina Zoologica

Nu va speriati de pretul de la intrare – un bilet costa 16E, dar merita din plin. Singurul meu regret e ca nu am venit aici cand aveam cu adevarat 10 ani, cu siguranta as fi pierdut saptamani intregi.

Va voi spune din nou, chiar daca am facut-o si in prima parte – ai nevoie de o viata pentru a vedea tot in orasul asta – v-am povestit de 4 muzee, dar mai sunt cel putin alte 30 pe care n-am avut timp sa le vizitam.

De ce am ales acest titlu? Pai… pentru ca mi-a luat mult timp sa imi revin din starea de copil fascinat de totul ce vedea in jurul lui in care am intrat la fiecare din locurile de mai sus (si nu numai).

Voi reveni cat de curand si cu cateva povestiri culinare…

Am avut ocazia sa ma urc la etajul 20 si sa vad orasul de mai sus decat am fost vreodata…
Nu a fost chiar asa cum ma asteptam (ca peisaj), dar mi s-a parut o experienta interesanta.

Pareri?

Vineri, 25 Iunie 2010 – o zi perfecta pentru un concert de (electro)tango, nu? Asa am crezut si eu atunci cand am cumparat biletele, imi imaginam o dupa-amiaza calduta si o seara pe masura – in schimb, am avut parte de o ploaie foarte enervanta si temperaturi de noiembrie. Not that nice.

Nu mica mi-a fost mirareaa sa vad oameni dansand tango in ploaie, la mai mult de o ora inainte de inceperea concertului – nu stiu daca erau de la vreo scoala de dansatori sau doar voiau sa sfideze vremea urata de afara, dar mi-a placut la nebunie!

Odata ajunsi in sala, situatia s-a schimbat radical – venisem pregatit pentru un show in primul rand al publicului, asa cum vazusem in nenumarate filmulete de pe youtube, unde sali pline dansau impreuna pe ritmurile franco/argentinienilor. No such luck here, din pacate – am vazut unul, maxim doua cupluri care dansau nestingherite printre randuri, restul fiind “ca la teatru”.

A fost prima data cand i-am vazut pe Gotan, dar mi-a placut. N-a fost genul de show exploziv, care sa smulga minute de aplauze frenetice, ci mai degraba un spectacol discret, de bun-simt. N-au venit nici cu dansatori, ci s-au concentrat doar pe ce cantau, ritmurile fiind excelent de bine acompaniate de imaginile de pe ecranul de proiectie din spatele lor.

Ma asteptam sa aud mai multe melodii “clasice”, macar Revancha del Tango sau Last Tango in Paris, dar n-a fost cazul. In fond, a fost un concert de promovare pentru “Tango 3.0” si n-avea cum sa ma deranjeze prea tare ca acesta a fost centrul atentiei. Si e chiar un album foarte reusit, o idee mai matur decat ce au lansat pana la el.

Per total, a fost un show impecabil, mult peste asteptarile mele – anumite momente m-au lasat cu gura cascata (gen doamna din penultima poza, care canta fara nici o problema la trei instrumente simultan).

Chiar daca nu am avut parte si de dansatori (fie ca erau adusi de trupa, fie ca erau din public), senzatia ramasa dupa concert a fost ca ar fi putut canta si 10 ore fara sa ma plictisesc vreun pic. O bila neagra pentru public, totusi – nu au cerut bis, pur si simplu au parasit scena plictisiti la finalul concertului.